― Încă nu mi-am revenit la condiţia de Lună, spuse Gottstein, dar nici nu poţi bănui ce m-a costat să-mi revină condiţia de Pămînt. Denison, ar fi bine să nu mai visaţi la întoarcere. N-o să fiţi în stare.
― Nici n-am intenţia să mă întorc, Comisare, răspunse Denison.
― Într-un fel, e păcat. Aţi putea fi purtat pe braţe. Iar Hallam…
― Mi-ar fi plăcut să-i văd mutra, dar asta-i o ambiţie minoră.
― Bineînţeles, Lamont are partea leului. E în centrul atenţiei.
― Foarte bine. O merită… Credeţi cu adevărat că Neville ni se va alătura?
― Fără îndoială. Trebuie să sosească în curînd… Auziţi, coborî el glasul, conspirativ. Pînă vine, nu vreţi o tabletă de ciocolată?
― Ce?
― O ciocolată. Cu alune. Una. Am cîteva.
De la confuzia iniţială, chipul lui Denison se lumină a înţelegere.
― Ciocolată adevărată?
― Da.
― Sig… Se înăspri la faţă: Nu, Comisare.
― Nu?
― Nu! Dacă o să gust ciocolată adevărată, atunci, pentru cele cîteva minute cît o să mă bucur de ea, mi se va face dor de Pămînt; mi se va face dor de toate. Nu-mi pot permite aşa ceva. Nu vreau… Nici măcar să nu mi-o arătaţi. Nu mă lăsaţi s-o miros, sau s-o văd.
― Aveţi dreptate, îl privi jenat Comisarul şi schimbă subiectul. Pe Pămînt s-a declanşat o agitaţie teribilă. Bineînţeles, ne-am căznit să-l salvăm pe Hallam. Va continua să deţină o poziţie importantă, dar fără să aibă putere de decizie.
― Oricum, are mai mult decît a dat el altora, făcu Denison resemnat.
― Nu am făcut asta de dragul lui. Nu se poate distruge o imagine care a ajuns atît de sus; ar avea repercusiuni asupra ştiinţei însăşi. Ştiinţa e mai importantă decît Hallam.
― În principiu, nu sunt de acord, interveni cu pasiune Denison. Ştiinţa trebuie să primească loviturile pe care le merită.
― Toate la timpul… Iată-l şi pe Dr. Neville.
Gottstein redeveni sobru. Denison se întoarse către intrare.
Barron Neville intră solemn. Chipul său purta mai puţin ca oricînd delicateţea Lunară. Îi salută politicos pe cei doi, se aşeză şi îşi încrucişă picioarele. În mod evident, îl aştepta pe Gottstein să înceapă discuţia.
― Mă bucur că aţi venit, Dr. Neville, rosti Comisarul. Dr. Denison mi-a spus că aţi refuzat să vă adăugaţi numele pe ceea ce va fi, sunt convins, o lucrare clasică asupra pompei cosmou.
― Nu-i nevoie, răspunse Neville. Nu mă interesează ce se întîmplă pe Pămînt.
― Cunoaşteţi experimentele şi implicaţiile pompei cosmou?
― Da. Cunosc situaţia la fel de bine ca şi dumneavoastră.
― Atunci n-o să mai pierd timpul cu introduceri. M-am înapoiat de pe Pămînt, Dr. Neville, unde s-a decis care va fi cursul viitoarelor evenimente. Pe suprafaţa Lunii, în trei locuri diferite, se vor instala staţii pentru pompe cosmou, în aşa fel încît una să se găsească permanent în zona întunecată. Oricum, două pompe se vor găsi acolo cincizeci la sută din timp. Ele vor genera în mod constant energie, din care cea mai mare parte se va pierde pur şi simplu în spaţiu. Scopul va fi nu atît de a folosi energia în scopuri practice, cît de a contracara schimbările în intensităţile cîmpului introduse de Pompa de Electroni.
― Timp de cîţiva ani, îl întrerupse Denison, va trebui să depăşim acţiunea Pompei de Electroni, pentru a readuce partea noastră din univers la situaţia existentă înaintea de apariţia Pompei.
― Luna City va fi înzestrată cu aşa ceva? întrebă Neville.
― Dacă va fi nevoie. Considerăm că bateriile solare vor acoperi probabil necesarul vostru, dar nu există nici o obiecţie împotriva suplimentării.
― Amabil din partea voastră, rosti sarcastic Neville. Şi cine va construi şi va întreţine staţiile de pompare cosmou?
― Sperăm că muncitorii Lunari, răspunse Gottstein.
― Ştiţi precis lucrul ăsta, zise Neville. Pămîntenii n-ar putea lucra efectiv aici.
― Suntem de acord, încuviinţă Gottstein. Ne încredem în cooperarea celor de pe Lună.
― Şi cine va decide cîtă energie se va genera, cît se va opri pentru scopuri locale şi cît se va irosi? Cine anume?
― Guvernul, răspunse Gottstein. E o chestiune de decizie planetară.
― Deci cei de pe Lună vor munci, iar Pămîntenii vor dirija totul…
― Nu, interveni calm Gottstein. Vor lucra cei mai buni şi, similar, vor conduce cei care pot aprecia cel mai bine ansamblul problemelor.
― Înţeleg toate astea, dar ceea ce rămîne este că noi muncim, iar vor hotărîţi…. Nu, Comisare. Răspunsul este nu.
― Adică nu veţi construi staţiile de pompare?
― Ba da, dar vor fi ale noastre. Noi vom decide cîtă energie se va produce şi ce se va face cu ea.
― N-ar fi prea eficient. Va trebui să vă consultaţi permanent cu guvernul Pămîntean, deoarece energia pompelor cosmou trebuie să echilibreze energia Pompelor de Electroni.
― Aşa va fi, mai mult sau mai puţin, dar ne gîndim şi la alte lucruri. Acum, le puteţi şti. Energia nu-i singura mărime conservabilă care devine nelimitată la trecerea în alt univers.
― Există cîteva legi de conservare, îl întrerupse Denison. Ştim asta.
― Mă bucur, îl privi Neville cu ostilitate. Între ele se includ cele ale momentului liniar şi unghiular. Atîta vreme cît un obiect răspunde cîmpului gravitaţional în care se află, şi numai acestuia, el se află în cădere liberă şi-şi poate menţine masa. Pentru a se deplasa în orice altă direcţie decît cea a căderii libere, trebuie să accelereze în direcţia non-gravitaţională şi pentru asta o parte din el suferă o schimbare opusă.
― Ca într-o rachetă, interveni Denison, care trebuie să ejecteze masă într-o direcţie, pentru ca să poată accelera în direcţia opusă.
― Sunt convins că înţelegeţi, Dr. Denison, rosti Neville, dar eu explic şi pentru Comisar. Pierderea masei poate fi minimalizată dacă viteza ei creşte foarte mult, deoarece momentul este produsul masă x viteză. Totuşi, oricît de mare ar fi viteza, o masă trebuie azvîrlită. Dacă şi masa care trebuie accelerată e imensă, atunci masa de îndepărtat e de asemenea imensă. Dacă, Luna, de pildă…
― Luna! explodă Gottstein.
― Da, Luna, făcu Neville calm. Dacă Luna ar fi scoasă de pe orbită şi trimisă în afara sistemului solar, conservarea momentului ar reprezenta o sarcină colosală şi probabil imposibilă. Dacă însă momentul ar putea fi transferat cosmoului, în alt univers, Luna ar putea accelera în mod convenabil fără nici o pierdere de masă. Ar fi, folosind o imagine dintr-o carte pămînteană, ca remorcarea unei bărci în susul curentului.
― Dar de ce? Adică, de ce aţi vrea să mutaţi Luna?
― Mi se pare evident. De ce am avea nevoie de prezenţa sufocantă a Pămîntului? Avem energia necesară, avem un corp ceresc confortabil prin care ne putem extinde cel puţin încă cîteva secole. De ce să nu mergem pe drumul nostru? Oricum, o vom face. Am venit să vă spun că nu ne puteţi opri, şi să vă previn să nu încercaţi vreo intervenţie. Vom transfera momentul şi vom porni. Noi, cei de pe Lună, ştim precis cum să construim staţiile de pompe cosmou. Vom folosi atîta energie cîtă avem nevoie şi vom produce un exces pentru a neutraliza schimbările introduse de staţiile voastre de energie.
― Amabil din partea voastră să produceţi în exces de dragul nostru, făcu Denison sardonic, dar, desigur, nu-i de dragul nostru. Dacă Pompa noastră de Electroni va exploda soarele, asta se va întîmpla cu mult înainte ca să depăşiţi măcar ultima planetă a sistemului solar şi vă veţi vaporiza acolo, pe loc.
― Poate, răspunse Neville, dar, oricum, vom produce un exces pentru ca acest lucru să nu se întîmple.
― Dar nu puteţi face una ca asta, rosti Gottstein agitat. Nu puteţi pleca. Dacă vă îndepărtaţi prea mult, pompa cosmou nu va mai neutraliza Pompa de Electroni, aşa-i, Denison?
― Odată ce-au ajuns în vecinătatea lui Saturn, s-ar putea să se ivească nişte necazuri, dacă mă pot încrede în nişte calcule mentale. Oricum, pînă atunci vor trece destui ani şi vom avea timp să construim staţii cosmice pe locul fostei orbite a Lunii, şi să instalăm pompe cosmou pe ele. De fapt, n-avem nevoie de Lună. N-au decît să plece… deşi nu cred.
― Ce vă face să gîndiţi aşa? zîmbi scurt Neville. Nu putem fi opriţi. Pămîntenii nu-şi pot impune în nici un fel voinţa lor.
― Nu veţi pleca deoarece n-are nici un rost. De ce să trageţi toată Luna? Datorită masei ei, veţi avea nevoie de ani întregi pînă să ajungeţi la o acceleraţie convenabilă. Abia o să vă tîrîţi. Mai bine, construiţi rachete interstelare; nave lungi de kilometri, alimentate de energia cosmoului şi cu ecologii independente. Cu momentul pus în mişcare de cosmou, puteţi face minuni. Dacă pentru construcţia navelor veţi avea nevoie de vreo douăzeci de ani, ele vor putea accelera astfel încît, într-un an, să depăşească poziţia Lunii, chiar dacă Luna începe să accelereze azi. Navele îşi vor putea modifica traiectoria într-o fracţiune din timpul necesar Lunii.
― Şi pompele cosmou care nu sunt contrabalansate? Care va fi influenţa lor asupra universului?
― Energia cerută de o navă, sau de mai multe, va fi cu mult mai mică decît cea necesară unei planete şi va fi distribuită în zone întinse ale universului. Vor trece milioane de ani pînă să aibă loc vreo schimbare semnificativă. În plus, cîştigaţi manevrabilitate. Luna se va mişca atît de încet, încît, la fel de bine, ar putea fi abandonată.
― Nu ne grăbim să ajungem undeva, decît… cît mai departe de Pămînt, pufni dispreţuitor Neville.
― Vecinătatea Pămîntului prezintă unele avantaje, continuă Denison. Aveţi afluxul de Imigranţi. Există schimburi culturale. Aveţi o planetă cu peste două miliarde de locuitori cu puţin deasupra orizontului. Vreţi să renunţaţi la toate astea?
― Cu plăcere.
― Este adevărat pentru toţi cei de pe Lună? Sau numai pentru tine? Eşti oarecum ciudat, Neville. Nu vrei să ieşi la suprafaţă. Alţi Lunariţi o fac. Nu se dau în vînt după ea, dar o fac. Interiorul Lunii nu este pentru ei un pîntece, un uter, aşa cum e pentru tine. Nu e închisoarea lor, aşa cum e pentru tine. Există în tine o trăsătură nevropată ce lipseşte la majoritatea Lunariţilor, sau cel puţin e mult mai slabă. Dacă îndepărtezi Luna de Pămînt, o transformi într-o închisoare pentru toţi. Va deveni un corp ceresc ― închisoare din care nici un om ― nu numai tu ― nu va putea ieşi, nici măcar pentru a vedea pe cer o altă lume populată. Poate că asta doreşti.
― Vreau independenţă; o lume liberă şi neatinsă de exterior.
― Poţi construi nave, oricît de multe. Poţi zbura la viteze apropiate de cele ale luminii, odată ce transferi momentul cosmoului. Poţi explora întregul univers, în decursul vieţii. Nu ţi-ar place să mergi cu o asemenea navă?
― Nu, rosti Neville vădit dezgustat.
― Nu vrei? Sau nu poţi? Trebuie să iei Luna cu tine oriunde vei merge? De ce toţi ceilalţi trebuie să-ţi accepte nevoile tale?
― Pentru că aşa va fi, spuse Neville.
Tonul lui Denison rămase constant, deşi obrajii i se înroşiseră.
― Cine îţi dă dreptul să spui asta? În Luna City există mulţi locuitori care poate că nu gîndesc ca tine.
― Nu-i treaba ta.
― Ba este chiar treaba mea. Sunt un Imigrant care în curînd va solicita cetăţenia. Nu vreau ca pentru mine să hotărască cineva care nu poate ieşi la suprafaţă şi care vrea să-şi transforme propria închisoare într-o închisoare pentru toţi ceilalţi. Am părăsit Pămîntul pentru totdeauna, dar numai ca să ţin pe Lună, ca să rămîn la patru sute de milioane de kilometri de planeta ― mamă. Nu m-am decis să plec pe vecie şi la o distanţă necunoscută.
― Atunci, întoarce-te pe Pămînt, rosti Neville indiferent. Mai ai timp.
― Şi ceilalţi locuitori ai Lunii? Ceilalţi Imigranţi?
― Decizia e luată.
― Nu e luată… Selene!
Selene intră, cu chipul solemn şi cu ochii puţin sfidători. Neville îşi schimbă poziţia picioarelor. Amîndoi pantofii coborîră pe podea.
― De cîtă vreme aşteptai alături, Selene? întrebă Neville.
― Dinainte de a sosi tu, Barron, răspunse femeia.
Neville privi de la Selene la Denison şi înapoi:
― Voi doi…, începu el mişcînd degetul de la unul la celălalt.
― Nu ştiu ce înţelegi prin „voi doi”, spuse Selene, dar Ben a descoperit de mai multă vreme problema cu momentul.
― N-a fost vina Selenei, interveni Denison. Comisarul a zărit ceva zburînd într-un moment cînd nimeni n-ar fi putut şti că el observa totul. Am crezut că poate Selene testase ceva la care eu nu mă gîndisem şi în cele din urmă am ajuns şi la transferul de moment. După aceea…
― Bine, atunci ştii, făcu Neville. N-are nici o importanţă.
― Ba are, Barron, rosti Selene. Am discutat despre aia cu Ben. Mi-am dat sema că nu trebuie întotdeauna să accept ceea ce spui tu. Poate că nu voi putea merge niciodată pe Pămînt. Poate că nici nu vreau. Dar mi-am dat seama că-mi place acolo, pe cer, unde-l pot vedea dacă doresc. Nu vreau un cer gol. Apoi, am vorbit cu ceilalţi din Grup. Nu toţi doresc să plece. Majoritatea ar dori să construiască nave şi să-i lase să plece pe cei care vor, dar cei care vor să rămînă să poată rămîne.
― Ai discutat despre asta? gîfîi Neville. Cine ţi-a dat dreptul să…
― Eu mi-am luat dreptul ăsta, Barron. Oricum, nu mai contează. Voturile împotrivă vor fi majoritare.
― Datorită… Neville se ridică în două picioare şi se îndreptă ameninţător spre Denison.
― Vă rog calmaţi-vă, Dr. Neville, interveni Comisarul. Puteţi fi de pe Lună, dar nu cred că ne ţineţi piept la amîndoi.
― Ba la toţi trei, făcu Selene, iar eu sunt tot de pe Lună. Eu am făcut-o, Barron; nu ei.
― Uite, Neville…, începu Denison. Din partea Pămîntului, Luna n-are decît să plece. Pămîntul îşi poate construi propriile staţii spaţiale. Cetăţenilor din Luna City le pasă însă. Selenei îi pasă, mie îmi pasă şi tuturor celorlalţi. Nu ţi se opreşte accesul în spaţiu, către libertate şi evadare. În cel mult douăzeci de ani, toţi cei care vor să plece o vor face, inclusiv tu, dacă îţi vei putea părăsi cripta în care te-ai închis. Iar cei care doresc să rămînă, vor rămîne.
Încet, Neville se aşeză la loc. Pe chip i se citea înfrîngerea.