În apartamentul Selenei, Pămîntul apărea acum în toate ferestrele.
― Ştii, Ben, votul a fost împotriva lui, rosti ea. Într-o majoritate covîrşitoare.
― Totuşi, mă îndoiesc că va renunţa. Dacă în timpul construirii staţiilor vor fi fricţiuni cu Pămîntul, opinia publică de pe Lună s-ar putea să revină asupra hotărîrii.
― Nu trebuie să existe fricţiuni.
― Nu, nu trebuie. Oricum, în istorie nu există finaluri fericite, ci numai momente de criză care sunt depăşite. Cred că pe aceasta am depăşit-o şi ne vom preocupa de celelalte atunci cînd vor apare. Însă, odată ce navele vor fi construite, cu siguranţă că tensiunea va slăbi considerabil.
― Sunt sigură că vom trăi să vedem toate astea.
― Tu vei trăi, Selene.
― Şi tu, Ben. Nu mai dramatiza atîta. Ai numai patruzeci şi opt de ani.
― Vei pleca şi tu pe o navă, Selene?
― Nu. O să fiu prea bătrînă şi nu vreau să pierd Pămîntul de pe cer. Fiul meu s-ar putea să meargă… Ben!
― Da, Selene.
― Am făcut cerere pentru un al doilea copil. Mi-a fost acceptată. Ai vrea să contribui?
Denison îşi ridică ochii şi o fixă. Ea nu-şi feri privirea.
― Însămînţare artificială? întrebă el.
― Desigur… Combinaţia de gene ar fi interesantă.
Bărbatul coborî privirea.
― Aş fi încîntat, Selene.
― E chestie de bun simţ, Ben, se apără ea. Este important să existe combinaţii genetice bune. Nu-i nimic rău într-o inginerie genetică naturală.
― Da, aşa-i.
― Nu înseamnă însă că n-o vreau şi pentru alte motive… Pentru că te plac.
Denison încuviinţă şi rămase tăcut.
― Ei bine, rosti furioasă Selene, dragostea nu înseamnă numai sex.
― Sunt de acord cu asta. Cel puţin eu te iubesc şi în absenţa sexului.
― Şi de fapt, continuă ea, sexul nu înseamnă numai acrobaţie.
― Şi cu asta sunt de acord, încuviinţă Denison.
― În plus… Oh, la naiba, ai putea încerca să înveţi.
― Dacă tu ai încerca să mă înveţi, rosti el încet.
Ezitînd, înaintă spre Selene. Femeia nu se clinti.
Denison încetă să mai ezite.