Cînd Hallam privise întîia oară tungstenul modificat, Peter Lamont nu avea decît doi ani. La douăzeci şi cinci de ani, cu cerneala tezei de doctorat încă umedă, se alătură Staţiei Pompă Unu şi, simultan, acceptă un post la facultatea de fizică a universităţii.
Era o realizare deosebită pentru un tînăr. Staţia Pompă Unu nu avea strălucirea celorlalte, dar era străbunica lor, a întregului lanţ ce înconjura acum planeta, deşi tehnologia respectivă abia împlinise vîrsta de douăzeci de ani. Nici o altă descoperire tehnologică importantă nu fusese introdusă atît de rapid şi de complet. Dar, la urma urmei, de ce nu? Însemna energie gratuită, fără limite sau probleme. Era Moş Crăciun şi Lampa lui Aladin a întregii lumi.
Lamont fusese angajat pentru soluţionarea unor probleme teoretice, abstracte; treptat însă deveni interesat de uimitoarea istorie a apariţiei Pompei de Electroni. Istoria respectivă nu fusese redactată niciodată de cineva care să fi înţeles cu adevărat principiile teoretice (în măsura în care puteau fi înţelese) şi care să posede capacitatea de a le explica marelui public. Mai exact, Hallam însuşi scrisese o serie de articole de popularizare, însă acestea nu constituiau o istorie unitară şi ştiinţifică ― adică ceea ce dorea Lamont să facă.
Începu cu articolele lui Hallam, trecu apoi la alte publicaţii ― să zicem aşa, documente oficiale ― ajungînd la intervenţia lui Hallam ce zguduise lumea, Marea Intuiţie cum era denumită (invariabil cu majuscule).
Desigur, ulterior, după primele deziluzii, începu să scormonească mai adînc şi-şi puse întrebarea dacă remarca lui Hallam îi aparţinuse cu adevărat acestuia. Fusese rostită la conferinţa care însemnase adevăratul început al Pompei de Electroni şi totuşi, după cum se dovedi, era foarte greu să afli detaliile acelei sesiuni şi aproape imposibil de obţinut înregistrarea sonoră.
Treptat, Lamont începu să suspecteze că ceaţa care învăluia urmele lăsate pe nisipul Timpului nu era chiar întîmplătoare. Punînd laolaltă cîteva informaţii, se părea că există o şansă reală ca John F.X. McFarland să fi spus ceva apropiat de declaraţia crucială făcută de Hallam ― şi s-o fi făcut înaintea acestuia.
Lamont îl căută pe McFarland, care nu figura pe lista oficială a conferinţei şi care se ocupa acum de cercetări asupra straturilor superioare ale atmosferei, avînd ca principal subiect vîntul solar. Nu era o muncă de vîrf, dar avea satisfacţiile ei şi destule puncte comune cu efectele Pompei. În mod clar, McFarland evitase să împărtăşească soarta uitării care-l afectase pe Denison.
Fusese destul de politicos cu Lamont şi era dispus să discute orice, cu excepţia amănuntelor legate de sesiunea cu pricina. Nu şi le mai amintea.
Lamont insistase, citînd din mărturiile adunate.
McFarland luă o pipă, o umplu, o examină atent şi rosti:
― Nu vreau să-mi amintesc, pentru că nu contează; realmente, nu contează. Să zicem că voi pretinde că am spus ceva. Nimeni nu va crede. Voi fi privit ca un megaloman idiot.
― Iar Hallam va avea grijă să vă pensioneze?
― Nu spun asta, dar nici nu cred că-mi va face vreun bine. Oricum, care-i diferenţa?
― Este o problemă de adevăr istoric!
― Rahat! Adevărul istoric este că Hallam n-a abandonat nici o clipă. I-a pus pe toţi să cerceteze, indiferent dacă doreau sau nu. Fără el, probabil că tungstenul ar fi explodat în cele din urmă, cu cine ştie cîte victime. S-ar fi putut să nu mai existe altă mostră, şi să nu fi avut niciodată Pompa. Hallam trebuie creditat pentru ea, chiar dacă n-ar merita, iar dacă asta ţi se pare lipsit de sens, n-am ce-ţi face, pentru că istoria însăşi e lipsită de sens.
Lamont nu era satisfăcut cu atît, dar trebui să se resemneze, pentru că McFarland nu mai adăugă nimic.
Adevărul istoric!
O parte a adevărului istoric, ce părea mai presus de orice îndoială, era faptul că radioactivitatea adusese în atenţia generală „tungstenul lui Hallam” (cum era denumit pe atunci). Nu conta dacă era, sau nu, tungsten; dacă fusese, sau nu, schimbat din flacon; nici chiar dacă era sau nu un izotop imposibil. Totul dispăruse înaintea uluirii că exista ceva care emitea o radiaţie permanent crescătoare, şi asta în condiţiile, ştiute pe atunci, ce nu acceptau existenţa unei emisii radioactive în trepte.
După o vreme, Kantrowitsch murmurase: „Mai bine am divide materialul. Dacă îl păstrăm în cantităţi prea mari, se va vaporiza sau va exploda, contaminînd jumătate din oraş.”
De aceea l-au pisat, pulverizat şi amestecat, la început cu tungsten obişnuit, iar apoi, cînd şi acela a devenit radioactiv, cu grafit, care avea penetrabilitatea mai scăzută.
La mai puţin de două luni după ce Hallam constatase transformarea din sticluţă, Kantrowitsch anunţa existenţa plutoniului-186 într-o comunicare din Nuclear Review, cu Hallam în calitate de coautor.
Se confirmau în acest fel analizele lui Tracy, dar numele acestuia n-a fost menţionat nici atunci, şi nici mai tîrziu. După aceea, tungstenul lui Hallam începu să capete tot mai multă importanţă, iar Denison constată o serie de schimbări ce aveau să se încheie prin transformarea lui într-un nimic.
Existenţa plutonului-186 era suficient de interesantă în sine. Faptul că izotopul fusese iniţial stabil, ca ulterior să manifeste o ciudată radioactivitate crescătoare, complica şi mai mult situaţia.
Pentru analiza problemei s-a organizat o conferinţă. Kantrowitsch era preşedintele; amănunt interesant, deoarece pentru ultima dată în istoria Pompei de Electroni se ţinea o reuniune importantă, în legătură cu ea, care să nu fie prezidată de Hallam. De fapt, Kantrowitsch avea să moară după cinci luni şi, astfel, dispărea singura personalitate cu suficient prestigiu pentru a-l ţine pe Hallam în umbră.
Reuniunea a fost lipsită de rezultate fructuoase, pînă cînd Hallam şi-a anunţat Marea Intuiţie, deşi în versiunea reconstituită de Lamont, adevăratul moment de răscruce se petrecuse în decursul pauzei de prînz. Atunci, McFarland, necreditat cu vreo luare de cuvînt în stenogramele oficiale, deşi fusese invitat, spusese: „Ştiţi, ar trebui să visăm puţin. Închipuiţi-vă…”
Se adresa lui Diderick van Klemens, şi acesta rezumase discuţia în jurnalul său. Van Klemens murise cu mult înainte ca Lamont să afle toate amănuntele şi, cu toate că însemnările sale îl convinseseră pe tînăr, el trebuia să admită că, fără alte elemente de sprijin, nu constituiau argumente decisive. În plus, nu se putea dovedi că Hallam asistase la discuţie. Lamont era gata să parieze oricît că radiochimistul trăsese cu urechea, dar bănuielile lui nu reprezentau dovezi satisfăcătoare.
Şi chiar presupunînd că ar fi existat asemenea dovezi, ele ar fi rănit mîndria ieşită din comun a lui Hallam, dar fără a-i putea zdruncina poziţia. S-ar fi spus că, pentru McFarland, ipoteza fusese un simplu joc al fanteziei. Hallam fusese cel care o luase în serios. Hallam fusese cel care se ridicase în faţa participanţilor la conferinţă şi vorbise, riscîndu-şi prestigiul în cazul unui eşec. Cu siguranţă, McFarland n-ar fi visat niciodată să apară într-un document oficial cu „fanteziile” sale.
Lamont ar fi replicat că McFarland era un bine cunoscut fizician nuclear, care nu-şi putea risca reputaţia, pe cînd Hallam nu era decît un tînăr radiochimist şi putea afirma orice despre fizica nucleară fără să păţească nimic.
În tot cazul, iată, conform documentelor oficiale, cuvintele sale: „Domnilor, nu ajungem nicăieri. De aceea, voi încerca să fac o sugestie, nu pentru că ar fi adevărată, ci pentru că reprezintă o absurditate mai mică decît tot ceea ce am auzit… Suntem confruntaţi cu o substanţă, plutoniu-186, care, dacă legile naturale ale Universului sunt cît de cît adevărate, pur şi simplu nu poate exista, cu atît mai puţin ca substanţă stabilă. Dar, pentru că ea există fără putinţă de tăgadă, iar în plus este şi stabilă, înseamnă că provine dintr-un spaţiu, sau timp, sau condiţii, unde legile naturale ale Universului sunt altele decît cele cunoscute de noi. Adică substanţa pe care o studiem nu e originară din Universul nostru, ci din altul ― un Univers paralel sau alternativ.
Ajunsă aici ― şi nu pretind că ştiu cum a ajuns ― era încă stabilă, deoarece continua să se conformeze legilor Universului ei. Faptul că treptat a devenit radioactivă poate însemna că legile Universului nostru au fost asimilate de ea, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
Subliniez că, în aceeaşi perioadă în care a apărut plutoniul-186, a dispărut o mostră de tungsten, alcătuită din cîţiva izotopi stabili, inclusiv tungsten-186. Poate a trecut în Universul paralel. La urma urmei, e logic de presupus că-i mai simplu de efectuat un schimb de mase decît un transfer unidirecţional. În Universul paralel, tungstenul-186 poate fi la fel de ciudat pe cît este plutoniul-186 aici. Poate că iniţial a fost o substanţă stabilă şi apoi a devenit tot mai radioactivă. Poate că slujeşte acolo ca sursă de energie, aşa cum va fi plutoniul-186, aici.”
Audienţa trebuie să fi ascultat cu o considerabilă uimire, pentru că nu este înregistrată nici o intervenţie sau întrerupere, cel puţin pînă la ultima frază de mai sus, cînd se pare că Hallam s-a oprit să-şi tragă răsuflarea şi, poate, să se minuneze de temeritatea sa.
Cineva din auditoriu (probabil Antoine-Jerome Lapin, deşi înregistrarea nu e limpede) a întrebat dacă profesorul Hallam sugerează că o persoană inteligentă din para-Univers realizase în mod deliberat acel schimb, pentru a obţine o sursă de energie. Astfel a intrat în limbaj expresia „para-Univers”, inspirată aparent de abrevierea expresiei „Univers paralel”. Această întrebare conţinea prima consemnare oficială a termenului.
A urmat o pauză, apoi Hallam, mai îndrăzneţ ca oricînd, a rostit şi acesta a fost miezul Marii Intuiţii:
„— Exact, aşa cred. În plus, avansez ipoteza că sursa de energie nu poate fi realizată practic dacă Universul şi para-Universul nu lucrează laolaltă, fiecare la cîte un capăt al pompei, împingînd energia de la ei spre noi şi de la noi spre ei, exploatînd astfel diferenţele dintre legile naturale ale celor două Universuri.”
Hallam adoptase termenul „para-Univers” şi-l transformase în ideea lui. Mai mult, devenise primul care să utilizeze cuvîntul „pompă” (de atunci, cu majuscule) în legătură cu acest subiect.
În documentele oficiale există tendinţa de a arăta că sugestia lui Hallam a făcut imediat vîlvă, dar în realitate n-a fost aşa. Cei care au discutat ideea s-au mulţumit să spună că reprezintă o speculaţie amuzantă. În particular, Kantrowitsch n-a spus nimic. Acest lucru a fost crucial pentru cariera radiochimistului.
Hallam se putea descurca cu greu printre implicaţiile teoretice şi practice ale ipotezei sale. A fost solicitată şi alcătuită o echipă, dar niciunul dintre membrii ei nu i-a susţinut teoria.
Atunci cînd succesul devenise clar, lumea se obişnuise s-o considere numai şi numai opera lui Hallam. El descoperise primul substanţa, el concepuse şi expusese Marea Intuiţie; deci el era Părintele Pompei de Electroni.
Astfel, în nenumărate laboratoare au fost preparate mostre de tungsten. Transferul se producea numai într-un caz din zece şi aşa au fost produse rezerve noi de plutoniu-186. Alte elemente oferite ca momeală au fost refuzate… Indiferent însă de locul unde apărea plutoniul-186 sau de persoana care-l aducea la sediul cercetătorilor ce analizau fenomenul, pentru marele public era tot „tungstenul lui Hallam”.
Tot el a fost cel care a prezentat, cu succes maxim, unele aspecte ale teoriei sale. Spre propria lui surpriză (după cum declara mai tîrziu), descoperi că scria cu uşurinţă şi era atras de lucrările de popularizare. În plus, succesul are o inerţie aparte şi lumea nu mai accepta informaţii referitoare la proiect decît dacă proveneau direct de la Hallam.
Într-un articol, rămas faimos, din săptămînalul North American Sunday Tele-Times, el scrisese: „Nu putem spune în cîte feluri diferă legile para-Universului de legile noastre, dar putem presupune cu destulă siguranţă că forţele nucleare tari ― cele mai puternice forţe cunoscute în Universul nostru ― sunt şi mai puternice în para-Univers; poate chiar de o sută de ori mai mari. Asta înseamnă că protonii sunt mai uşor ţinuţi laolaltă împotriva atracţiei electrostatice proprii, iar un nucleu are nevoie de mai puţini neutroni pentru a fi stabil.
Plutoniul-186, stabil în Universul lor, conţine prea mulţi protoni sau prea puţini neutroni pentru a fi stabili în condiţiile noastre, cu forţe nucleare mai puţin eficiente. Odată ajuns în universul nostru, plutoniul-186 începe să emită pozitroni, eliberînd energie şi, cu fiecare pozitron emis, un proton dintr-un nucleu e transformat într-un neutron. În cele din urmă, douăzeci de protoni din fiecare nucleu au fost transformaţi în neutroni şi plutoniul-186 a devenit tungsten-186, care e stabil după legile universului nostru. În decursul procesului, au fost eliminaţi cîte douăzeci de pozitroni din nucleu. Aceştia s-au întîlnit, s-au combinat şi s-au anihilat cu douăzeci de electroni, eliberînd altă energie, aşa încît, pentru fiecare nucleu de plutoniu-186 trimis nouă, universul nostru sărăceşte cu douăzeci de electroni.
Între timp, tungstenul-186 ce intră în para-Univers e instabil acolo, din considerente similare. După legile para-Universului, are prea mulţi neutroni sau prea puţini protoni. Nucleul de tungsten-186 începe să emită electroni, eliberînd energie în acest timp şi, cu fiecare electron emis, un neutron se transformă într-un proton pînă cînd este iarăşi plutoniu-186. Cu fiecare nucleu de tungsten-186 trimis în para-Univers, acesta se îmbogăţeşte cu douăzeci de electroni.
Acest ciclu plutoniu-tungsten poate pendula la nesfîrşit între para-Univers şi universul nostru, producînd energie la început într-unul, apoi în celălalt, cu efectul net al transferului a douăzeci de electroni din universul nostru într-al lor la fiecare nucleu ciclat.
Ambele părţi pot cîşţiga energie din ceea ce este, de fapt, o Pompă de Electroni între universuri.”
Convertirea acestei noţiuni în realitate şi construirea Pompei de Electroni ca sursă efectivă de energie au urmat cu rapiditate, iar fiecare treaptă a succesului a sporit prestigiul lui Hallam.