Lamont nu avusese nici un motiv să pună la îndoială bazele acestui prestigiu şi, cu un soi de adoraţie faţă de erou (a cărei amintire îl făcea să se ruşineze mai tîrziu, şi pe care încercase — fără a reuşi pe deplin — să şi-o elimine din minte), solicită o întrevedere cu Hallam în legătură cu istoria detaliată pe care o plănuia.
Hallam păruse înţelegător. În treizeci de ani, poziţia lui în ochii publicului urcase într-o asemenea măsură, încît te puteai întreba dacă nu va suferi de rău de altitudine. Din punct de vedere fizic, îmbătrînise impresionant, dar lipsit de graţie. Silueta corpului său dădea impresia unei mase distribuite pe circumferinţă şi, deşi trăsăturile chipului se îngroşaseră, părea capabil să le confere un aer de repaus intelectual. Se înroşea la fel de repede, iar sensibilitatea lui faţă de orice posibilă rănire a propriului orgoliu era binecunoscută.
Parcursese iute dosarul lui Lamont înainte de intrarea acestuia.
― Doctore Peter Lamont, începu el, mi s-a spus că ai făcut treabă bună în domeniul para-teoriei. Îmi amintesc lucrările tale. Despre para-fuziune, nu?
― Da, domnule.
― Reîmprospătează-mi memoria. Spune-mi despre ce e vorba. Evident, simplificat, ca şi cum ai vorbit cu un profan. De fapt, şi aici chicotise, într-un fel sunt un profan. După cum ştii, sunt doar un radiochimist şi nu un mare teoretician, dacă nesocotim unele concepte, cînd şi cînd.
Lamont acceptase, atunci, spusele ca pe o declaraţie cinstită, şi, într-adevăr, cuvintele nu fuseseră atît de pline de o dezgustătoare condescendenţă, cum i se păruse mai tîrziu. Deşi, după cum află el ulterior, sau cel puţin susţinu, era o metodă tipică pentru Hallam de a culege esenţialul cercetărilor făcute de alţii. După aceea, putea face referire la subiect, fără să intre în nici un fel de amănunte.
Dar, pe atunci, Lamont era mai mult decît flatat, şi începu imediat, cu acea siguranţă volubilă pe care o are cineva cînd îşi explică propriile descoperiri:
― Nu pot spune că am făcut multe, doctor Hallam. Deducerea legilor fizice ale para-Universului ― para-Legile ― e o treabă grea. Avem puţine elemente de pornire. Am început de la ceea ce cunoaştem, dar n-am abordat căi noi pentru care nu avem dovezi. Cu o interacţiune nucleară şi mai puternică, pare evident că fuziunea nucleelor mici va avea loc mai repede.
― Para-fuziunea, îl corectă Hallam.
― Da, domnule. Mai greu a fost cu determinarea detaliilor. Metodele matematice au fost cam complicate, dar, după o serie de transformări, dificultăţile au dispărut. De exemplu, am demonstrat că hidratul de litiu poate fi făcut să-şi coboare punctul de fuziune la temperaturi de patru ori mai mici decît cele de aici. Aici, pentru explozia hidratului de litiu, sunt necesare temperaturi similare celor din bombe de fisiune, dar o simplă încărcătură de dinamită, ca să zic aşa, ar fi suficientă în para-Univers. E foarte posibil ca, în para-Univers, hidratul de litiu să poată fi aprins cu un chibrit, deşi nu-i prea probabil. După cum ştiţi, le-am oferit hidrat de litiu, deoarece energia de fuzionare ar putea fi naturală la ei, dar nu l-au acceptat.
― Da, ştiu asta.
― În mod clar, ar fi prea riscant pentru ei; ca şi cum noi am folosi nitroglicerină în motoarele de rachetă… ba mai rău.
― Perfect. Am auzit că scrii şi o istorie a Pompei.
― Una neoficială, domnule. Cînd manuscrisul va fi gata, v-aş ruga să-l lecturaţi, dacă se poate, astfel încît să am şi comentariul dvs. asupra evenimentelor. De fapt, dacă aveţi timp, aş apela chiar acum pentru lămurirea unor aspecte.
― Îmi pot face timp. Ce doreşti să ştii? Hallam zîmbea. O făcea pentru ultima oară în prezenţa lui Lamont.
― Realizarea efectivă a unei Pompe eficiente a fost extrem de rapidă, domnule doctor, începu Lamont. Odată ce proiectul Pompei a…
― Proiectul Pompei de Electroni Inter-Universuri, îl corectă Hallam, continuînd să surîdă.
― Da, desigur, îşi drese glasul Lamont. Foloseam doar denumirea populară. Odată cu începerea proiectului, detaliile de construcţie au fost definitivate foarte rapid şi cu puţine erori.
― Aşa-i, încuviinţă Hallam cu o undă de mulţumire. Mulţi mi-au spus că meritul e al meu, că i-am condus în forţă şi cu imaginaţie, dar n-aş dori să insişti prea mult în direcţia asta în carte. Adevărul este că la proiect au participat mulţi oameni de talent şi n-aş vrea ca strălucirea lor să fie umbrită de o exagerare a rolului meu.
Lamont scutură din cap uşor surprins. Comentariul era lipsit de rost.
― Nu mă refeream la asta, spuse el. Mă gîndeam la cei de dincolo, la para-oameni, ca să utilizez termenul popular. Ei au început totul. Noi i-am descoperit după primul transfer putoniu-tungsten; însă pentru a-l putea efectua, ei ne descoperiseră dinainte, pe baze pur teoretice, fără să beneficieze de nici un alt indiciu. Mai este apoi şi foiţa de fier pe care ne-au trimis-o…
Zîmbetul lui Hallam dispăruse pentru todeauna. Se încruntă şi rosti apăsat:
― Simbolurile nu au fost niciodată înţelese. Nimic…
― Figurile geometrice au fost înţelese, domnule. Le-am văzut şi eu, şi e clar că descriau Pompa. Mi se pare că…
Hallam îşi împinse scaunul înapoi, furios:
― Lasă astea, tinere. Noi am făcut treaba, nu ei.
― Da…dar nu-i adevărat că ei…
― Că ei, ce?
Lamont devenise acum conştient de furtuna stîrnită, dar nu-i putea înţelege cauzele. Rosti nesigur:
― Că sunt mai inteligenţi ca noi… că ei sunt adevăraţii autori. Există îndoială în privinţa asta, domnule?
Roşu la faţă, Hallam se ridicase în picioare:
― Există nu numai o îndoială, strigă el. N-am vreme de misticisme aici. Ajunge! Ascultă, tinere, se reaşeză el pe scaun şi întinse un deget gros către Lamont, dacă istoria ta va îmbrăţişa această părere, precum că noi am fost nişte marionete în mîinile acelor para-oameni, ea nu va fi tipărită aici; ba chiar nicăieri, dacă ar fi după mine. Nu vreau ca omenirea şi inteligenţa ei să fie subestimate şi nu doresc para-oamenii în rolul zeilor!
Lamont plecă, zăpăcit şi extrem de necăjit pentru cele întîmplate, cu atît mai mult cu cît el fusese de bună credinţă.
Apoi constată că sursele istorice deveneau, pe rînd, inaccesibile. Cei care, cu numai o săptămînă în urmă, fuseseră guralivi, acum nu-şi mai aminteau nimic şi nu aveau timp de interviuri.
La început fusese doar iritat, apoi în el începu să se strîngă mînia. Privea dintr-un unghi nou informaţiile adunate, căutînd să insiste acolo, unde, înainte, se mulţumise cu o întrebare. Cînd se întîlni cu Hallam la o sesiune ştiinţifică, acesta se încruntă şi-l ignoră, iar Lamont începu să-l privească cu dispreţ.
Rezultatul a fost că Lamont şi-a văzut blocată cariera iniţială, de para-teoretician, şi a abordat tot mai ferm a doua lui opţiune: de istoric al ştiinţei.