CAPITOLUL IV
Colonelul Joldiş îi chemase la raport pentru orele opt seara. Acum era abia şapte şi, în biroul lor, Ducu şi Bogdan discutau despre cele întâmplate.
- Crezi că trebuie să-l includem în reţea şi pe Nae Voicu? întrebă Bogdan.
- După toate probabilităţile, nu.
- Mda! Mă gândesc şi eu că nu prea avem motive să credem că face şi el parte din reţea. Totuşi, deoarece transportul a eşuat, n-ar fi exclus ca ei, spre a se pune la adăpost de vreo surpriză, să-i facă de petrecanie.
- Nu cred că au motiv să-l suprime pe Voicu. Şi iată de ce. În primul rând, fiindcă pare puţin probabil ca el să ştie cui anume era destinată lada scoasă din antrepozite. În al doilea, riscul în ceea ce priveşte pe Voicu nu s-a mărit şi nici nu s-a micşorat din cauza accidentului. Ia să analizăm puţin situaţia: Faptul că ghinionistul de Koruz a suferit un accident a împiedicat în vreun fel ca Voicu să se achite de însărcinarea primită? De fel. El a rămas în pană când a fost necesar, a schimbat lăzile, aşa cum fusese prevăzut, şi a adus în incinta întreprinderii textile exact lada pe care trebuia s-o aducă. Adică o ladă plină cu pietre. Delegatul întreprinderii a asistat la încărcarea lăzilor la antrepozite şi aş vrea să văd şi eu pe acela de la "Textila" căruia i-ar da prin minte să-l bănuiască pe tatăl lui d'Artagnan că a substituit pe drum o ladă. Că într-una s-au găsit pietre, de asta vinovată nu putea fi decât întreprinderea producătoare. Să fim sinceri. Dacă nu am fi ştiut ceea ce ştim despre Voicu, ne-ar fi dat prin minte să-l bănuim de substituire?
- Mie unuia, nu.
- Păi vezi! În schimb, situaţia se prezintă puţin altfel, dacă ne gândim la celălalt şofer.
- La Koruz?
- Ei, la Koruz. La şoferul de la care a împrumutat Koruz camionul pe care l-a condus. Fiindcă fără îndoială l-a "împrumutat" de la cineva, pentru un anumit timp. Probabil, pentru atâta timp cât ar fi fost necesar ca lada să ajungă la destinaţie. Dar întrucât Koruz nu a putut restitui camionul, este de presupus că şoferul care are în primire camionul la ora actuală a şi intrat în panică.
- Şi dacă a intrat în panică, ce crezi că se va întâmpla?
- Exact, nu ştiu. Dacă află de accident, ca o primă reacţie, va căuta să se dea la fund.
- O măsură de precauţie inutilă, cu toate că numărul de circulaţie e fals.
- Evident! Dar ştii cum se întâmpla în asemenea cazuri. Când unii ca de-alde ăsta intră în panică, devin ca struţii: îşi vâră capul în nisip.
- Picioruş îl caută.
- Şi îl va găsi. Dar n-ar fi exclus ca după o primă reacţie de struţism, să dea singur semne de viaţă!
Telefonul sună. Ducu ridică receptorul.
- Raportează locotenentul-major Dorobanţu.
- Ce s-a întâmplat, Dorobanţule?
- Tovarăşe maior, Nae Voicu s-a prezentat de bună voie la Miliţie. Zice că are de făcut o comunicare.
- Acuma, unde-i?
- Acolo, în Calea Victoriei.
- Bine. În zece minute va fi acolo căpitanul Tudoraşcu.
Puse receptorul în furcă, pe urmă, după ce îl puse la curent pe Bogdan cu cele ce aflase de la Dorobanţu, îl trimise la Miliţia Capitalei.
Bogdan era aşteptat.
- Ce comunicare ai de făcut, Voicule?
- Adică, vreau să dau o declaraţie...
- Te ascultăm.
- Tovarăşe căpitan, am făcut o prostie. Dar aşa e omul. Se lăcomeşte la un pol de parale. Şi când îşi dă seama, atunci e prea târziu. În ceea ce mă priveşte, dacă vin să spun că am făcut o prostie, poate că nu e prea târziu. Sau poate că da?
- Ca să-ţi răspund, ar trebui să ştiu despre ce prostie e vorba. Aşa că nu mai pierde vremea şi spune ce ai pe suflet.
- Păi să vedeţi. Eu nu sunt om rău. Am căsuţa mea. O nevastă gospodină, un băiat, pe d'Artagnan. Că aşa l-am botezat. Leafa o dau toată nevestei. Câteodată mă mai încearcă păcatul. Adică mă scap la băutură. Dar numai câteodată, la vreo trei-patru luni. Acum vreo patru zile, iarăşi m-a apucat. Atunci l-am cunoscut pe mut, într-o bodegă pe Dorobanţi.
Şi Voicu povesti cum "mutu"', adică Marcel Koruz, după ce îi dădu să bea vreo trei zile, îi propuse, ca în schimbul sumei de cinci mii de lei, să participe la substituirea lăzilor. Ispitit de sumă, a acceptat, conştient fiind că face un lucru nepermis de lege. Dar motivă - încercând să-şi uşureze întrucâtva vina - că nu şi-a dat seama de gravitatea faptei sale decât atunci când a aflat că lada conţinea pietre. Şi atunci a venit la Miliţie să mărturisească totul. Încheie cerând, spăşit, clemenţa.
- Poate ai aflat ce s-a întâmplat cu celălalt camion? întrebă Bogdan.
- Am aflat! recunoscu Voicu, nu fără o oarecare ezitare.
- Ia spune drept! Nu-i aşa că abia când ai aflat ce s-a întâmplat celuilalt camion te-ai hotărât să vii aici la noi? Ce ţi-ai zis? Cu ăştia de la Miliţie nu-i de glumă. Dacă au intrat pe fir şi merg pe el, ajung până la urmă şi la mine. Ia mai bine să mă duc eu singur şi să spun tot. Aşa ai gândit, nu?
- M-am gândit şi la asta. Dar mai târziu, după ce mă hotărâsem să vin încoace.
- Bine... Bine... Dar cu mutu' cum te-ai înţeles?
- Muteşte! Că eu vorbesc muteşte, întocmai ca un mut. Am fost opt ani şofer la o şcoală de surdomuţi, şi le-am deprins... graiul.
La orele opt fix, Ducu şi Bogdan erau introduşi în cabinetul colonelului Joldiş.
În paginile ce urmează nu va fi redată prima parte a întrevederii. Ducu şi Bogdan raportară fiecare ceea ce îl privea pe el, pe urmă colonelul, evitând să tragă vreo concluzie, le puse dinainte o hârtie umplută pe ambele părţi cu un scris mărunt, nervos şi greu de descifrat.
- Citeşte tare, Mănăilă! îi ordonă.
Dar tocmai în clipa aceea sună telefonul. Colonelul ridică receptorul. Ceea ce i se raporta părea a fi deosebit de important, fiindcă între sprâncenele lui stufoase se ivi binecunoscuta cută.
Ordinul pe care îl dădu după aceea fu categoric, concis.
- Nu!.. Deocamdată, nu! Băgaţi de seamă să nu-l pierdeţi din vedere. Când termini, vino şi raportează.
Puse receptorul în furcă, apoi, cu o voce care nu trăda de fel satisfacţia, îi informă şi pe ei:
- Picioruş a dat de urma şoferului care a împrumutat camionul lui Koruz.
Bogdan aproape sări de pe scaun:
- L-a arestat, tovarăşe colonel?
- Din ordinul meu, nu! E mult mai bine ca el să se creadă în siguranţă. Nu eşti de părere, căpitane?