- Vrei să ne faci şi pe noi să înţelegem în ce măsură conţinutul servietei maiorului S.S. Arnold Weisenfels ar putea să intereseze nu ştiu care Germanie?
- Germania!..
Reinhardt Klausner răsufla greu, din când în când horcăia. Abia mai putea vorbi. Germania, repetă. Germania cea adevărată, marea Germanie, cu graniţele la capătul lumii... În interesul acestei Germanii, conţinutul servietei lui Arnold Weisenfels nu trebuie să ajungă în mâinile voastre... Şi deie Domnul să nu ajungă!
Reinhardt Klausner începu să agonizeze.
- Se curăţă blestematul! şopti Bogdan la urechea lui Ducu.
Muribundul murmură ceva. Ducu îşi aplecă urechea să asculte.
- Mor!.. Dar m-am ţinut tare... De la mine n-aţi aflat nimic. Champignon, felicită-mă! O merit, nu-i aşa?
- Cine-i Champignon? întrebă Ducu.
- Champignon!
- Şi unde îl pot găsi?
- Caută-l!.. Dacă-l găseşti... să nu-i pomeneşti... numele meu... Ar fi în stare... să-mi dezgroape hoitul... ca să-l ardă... drept pedeapsă... că te-am trimis la el...
Klausner horcăia. Broboane de sudoare apăreau şi dispăreau pe fruntea lui de culoarea şofranului. Ţinea ochii închişi şi, după toate probabilităţile, nu avea să-i mai deschidă niciodată. Mişca într-una buzele. Parcă voia să spună ceva şi nu mai avea putere. Ducu îşi apropie urechea şi mai mult de buzele muribundului.
- Bernhard!.. Himmler
Fură ultimele cuvinte pe care le rosti.
- ...Şi cu asta - basta!
Remarca lui Bogdan era cam brutală, dar sintetiza cel mai bine o anumită situaţie.
Reinhardt Klausner murise, tăcut până în ultimele sale clipe. Taina legată de servietă o lua cu el în mormânt. Acum pista trebuia părăsită. Sau, poate mai precis spus, se ramifica. Una ducea la Chivu Boraş, în cazul când acesta era cel căruia Klausner îi predase servieta. Alta, la Aspasia, în mâna căreia trecuse după aceea servieta. Alta, la misteriosul Champignon, teribilul Champignon, care ar fi în stare să dezgroape cadavrul lui Klausner ca să-l ardă, dacă ar afla că acesta din urmă cutezase să-i pronunţe numele. În fine, o alta, la acel Bernhard, personaj tot atât de misterios ca şi Champignon, pe care spionul, în ultimele clipe ale vieţii sale, îl asociase de numele lui Himmler, fostul şef suprem al Direcţiei generale a siguranţei Reichului.
La toate acestea se gândea Ducu, privind trupul neînsufleţit al lui Reinhardt Klausner, care se răcea.
- Eu cobor să telefonez - propuse Bogdan - să vină doctorul Raţiu şi câţiva băieţi.
- Stai, măi băiete, să nu ne pripim. E oare bine să se ştie că noi am anunţat miliţia?
- Şi de ce ar fi rău?
- De ce, nu prea îmi dau acuma seama. Poate din cauza fetei aceleia. Nu-mi inspiră nici un fel de încredere.
- Şi ce propui?
- Mai întâi n-ar strica să cotrobăim puţin printre lucrurile ticălosului ăsta, deşi nu cred că ne va fi de vreun folos. Pe urmă...
Se auzi o bătaie în uşă şi, fără să mai aştepte invitaţia de a intra, Mica îşi făcu apariţia în prag. Nici unul din ei n-o auzise urcând treptele.
- Am venit, fiindcă e ora când nea Florică trebuie să ia medicamentul.
- Din păcate, nea Florică al dumitale nu mai are nevoie de medicamente.
- A murit? Săracu' nea Florică!.. Bine că l-a luat Dumnezeu. Dacă aţi şti cât mai suferea!..
Şi fiindcă pleoapele lui Klausner rămăseseră întredeschise, Mica se duse să i le închidă. Întredeschisă oribil îi era şi gura. Mica scoase dintr-un sertar o panglică roz şi, petrecând-o pe sub bărbia mortului, o înnodă în creştetul capului, într-o fundă bogată. Acuma, nemaiavând gura deschisă, Klausner nu mai rânjea şi nici nu mai părea atât de hidos. După aceea, fără nici o sfială, Mica se aşeză pe pat, la picioarele mortului. De acolo, se uită, cu un fel de curiozitate obraznică, ba la unul, ba la celălalt.
- N-aţi mai venit niciodată pe la nea Florică. Îl cunoaşteţi de mult?
- Câţi ani ai? întrebă Ducu ocolind răspunsul, ca Mica să creadă că întrebarea ei nu-i convenea.
- Optsprezece.
- Şi tu îl îngrijeai?
- Ia ascultă! De ce îmi spui tu. Încă nu suntem "per tu".
Dar nu păru de loc ofensată. Era mai curând o provocare.
- Dumneata îl îngrijeai?
- Eu!
- De mult?
- De vreo doi ani. Eu îl primeneam, eu îl spălam, eu îl bărbieream. Cu briciul. Mă pricep mai ceva ca un frizer de meserie. Dacă nu crezi, îţi fac pe loc dovada. Tot ai o barbă imposibilă.
Ducu îşi trecu dosul palmei peste obraz. Într-adevăr, avea barba cam mare.
- Nu, mulţumesc!
- Am să-l bărbieresc pe nea Florică. Aşa e datina. Săracu'!
- ...Şi nu-ţi va fi cumva urât... peste mână?
- De ce? Sunt obişnuită cu morţii. Am văzut atâţia, încât nu mai mă impresionează.
- Nu mai spune! Şi cu ce ocazie?
- Mama spală morţii. Asta e meseria ei. Când eram mică, îi era teamă să mă lase singură şi mă lua cu ea. M-am obişnuit.
În timp ce vorbea, dădea briciul pe curea, ca să-l ascută.
- Vrei să-l razi chiar acuma?
- Ce, nu trebuie? Adică... dacă a murit aşa, singur, fără rude, fără nimic... Credeţi că va trebui să anunţ - unde mama dracului trebuie să anunţ? Nu vreţi voi să anunţaţi, că eu nu mă pricep.