Manevră bărcuţa şi porniră înapoi. În împărăţia dintre sălcii era linişte ca la începutul lumii. Numai din când în când se auzea câte un pleoscăit, atunci când uita şi lăsa fără grijă ramele în apă. Fiindcă el vâslea dinadins uşurel, ca să nu facă zgomot. Pe urmă, când ieşiră în Dunărea mare, oraşul drept în faţa lor, învăluit de razele soarelui care asfinţea, le apărea ca o cetate cu ziduri şi creneluri de aramă.
CAPITOLUL VII
Ducu, la volanul "Rekord"-ului, o avea în dreapta sa pe Mica. Mica stătea picior peste picior, fuma şi fredona un cântec, înregistrat pe benzile de magnetofon ale tuturor posesorilor de magnetofoane de la şaptesprezece la douăzeci şi cinci de ani:
Nici o dragoste nu e ca a noastră
Ştii la fel ca mine, c-altfel ar fi trist.
Dar cum vorba zboară,
Eu ţi-am scris un twist.
- Îţi place cântecul?
- Mă omor după melodia asta, dragă! îi răspunse el, foarte serios şi cu atât de prefăcut entuziasm, încât Mica îl crezu. În realitate, Ducu găsea - mai ales cuvintele - de-a dreptul stupide.
Era trecut de miezul nopţii şi se întorceau de la Băneasa. Luaseră masa acolo la restaurant şi Ducu avusese prilejul să se mire de apetitul extraordinar al partenerei sale.
În gând chiar se întrebase:
"Dacă mănâncă mereu atât de mult, cum naiba izbuteşte să-şi păstreze silueta?" În schimb, se arătase foarte rezervată în ceea ce priveşte băutura. Din felul cum apuca paharul, sau cum îi luceau ochii atunci când se desfundau sticlele la mesele vecine, Ducu îşi dăduse seama că, de fapt, Micăi îi plăcea să bea, dar că în mod deliberat îşi impunea să-şi înmoaie numai buzele în pahar. Desigur, abstinenţa aceasta putea să însemne că Mica nu voia să facă asupra Iui o "impresie proastă". Dar tot aşa de bine putea să însemne şi altceva: că îi era teamă să nu se îmbete şi să spună lucruri care nu trebuiau spuse. Optând pentru această a doua ipoteză, Ducu încercase, folosind toate şiretlicurile posibile, s-o determine să bea. Dar Mica se ţinuse tare, de loc ostentativ, ci într-un mod foarte abil, ceea ce dovedea luciditate şi de loc prostie.
Insuccesul îl înciudase şi, până la urmă, chiar se întrebase dacă nu cumva făcuse rău că-şi "scosese pălăria" în faţa ideii lui Bogdan.
"Teamă mi-e că până la urmă n-are să iasă nimic din povestea asta", îşi spusese el.
- Îţi place vocea mea? întrebă Mica după câtva timp.
- Asta zic şi eu voce. Timbru, volum, nu ca pisicile alea miorlăite, cărora dacă le iei microfonul de la gură nu se mai aud dincolo de primele patru rânduri ale stalului. De ce nu iei lecţii de canto, dragă?
- Crezi că mă tentează să ajung cântăreaţă de muzică uşoară? Că altfel de voce n-am. Nici măcar de operetă. În general nu mă tentează cariera de cântăreaţă.
- Da' ce ţi-ar plăcea?
- Cel mai mult?
- Da! Cel mai mult.
- Să joc în filme. Dar n-am talent.
O recunoscu simplu şi parcă fără părere de rău.
- De unde ştii că n-ai talent?
- Ştiu! veni răspunsul ei scurt, convingător.
- Când o fată e frumoasă ca tine, nu se poate să nu aibă măcar atâta har, încât spectatorii, admirându-i frumuseţea, să nu bage de seamă puţinătatea talentului. Vrei să-ţi dau exemple de actriţe celebre, foarte frumoase, dar lipsite complet de talent sau cu unul de cinci parale?
- Şi ce dacă există! Treaba lor. Şi apoi, în occident, chiar dacă n-au talent, în schimb, îşi pot pune în valoare frumuseţea fără ca cineva să se scandalizeze. Pe când la noi... Eu, de pildă, dacă aş juca într-un film, ca să nu se observe că n-am talent, ar trebui să apar mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată. Îţi dai seama că la noi aşa ceva nu merge. Dar să admitem că mi se încredinţează un rol. Ştii ce ar zice spectatorul văzând că n-am talent? Ăsteia şi-a făcut pomană regizorul de a băgat-o în film, fiindcă s-a culcat cu el. Pe când dacă aş apărea dezbrăcată, spectatorul, tulburat, ar gândi că regizorul ar fi făcut un mare păcat neîncredinţându-mi rolul mie, femeie cu un corp atât de frumos. Şi dacă vrei să ştii, numai într-un singur rol m-aş încumeta să apar în film, fără să am complexe.
- În ce fel de rol?
- În rol de "strip-tease".
- Un rol pe măsura frumuseţii tale. Numai că...
- Ştiu. Slabă nădejde să se facă un film în care să existe şi un asemenea rol.
- Te asigur că n-aş lipsi de la nici un spectacol.
- Te cred! Ai avea ce vedea, uriciosule. Dar nu cumva ai de gând să mă duci acasă atât de devreme? Du-mă undeva.
- Ai vreo preferinţă?
- Cum stai cu banii? Dar ce te întreb! Dacă ai "Rekord", nu se poate să n-ai de-un coniac.
- Am!
- Atunci, du-mă la un bar.
- În regulă!
Avură noroc şi găsiră o masă liberă. Când trecură printre mese, asemenea unui magnet, Mica atrase privirile tuturor bărbaţilor.
- I-ai dat gata pe toţi!
- Nu mă interesează nici unul. În seara asta îmi placi tu.
- Îţi mulţumesc. Mă simt măgulit.
- Dacă vine vreunul să mă invite la dans, să nu-mi dai voie. Tu ştii să dansezi?
- Nu ca tipii ăia de colo, dar mă descurc. În orice caz, n-am să te calc pe picioare.
- Atunci am să dansez numai cu tine.
La dansul următor o invită. În timp ce dansau, Mica îl întrebă:
- Uite că am uitat să te întreb până acuma: "Rekord"-ul e chiar al tău?
- Al meu! minţi el fără să clipească.
- Şi cum naiba ad făcut rost de el? Că marca asta nu se găseşte în comerţ.
- O întreagă poveste!