- A dispărut o geologă şi trebuie s-o găsim.
- Şi de ce noi? Miliţia atunci ce treabă are?
- Ce tot faci pe prostul, băiete! Dacă şeful a spus că trebuie s-o găsim noi, înseamnă că e o afacere care intră în competenţa noastră.
Îi primi profesorul Bîtlan, care părea tare mirat de vizita matinală.
- Tovarăşe profesor, suntem de la Miliţie şi vă deranjăm pentru a vă pune câteva întrebări.
- Cu ce vă pot fi de folos, tovarăşi?
- O echipă de geologi se află, în prezent, în munţii Vrancei. Am vrea să ne daţi câteva informaţii, mai întâi, în legătură cu scopul acelei "expediţii" - probabil că termenul nu este cel corespunzător - şi, în al doilea rând, ce ne puteţi spune despre geologa Tina Păduraru?
- Tovarăşe colonel, nu cred că informaţiile pe care le pot da vă vor putea fi de prea mare folos. Într-adevăr, în prezent, în Vrancea se efectuează unele prospecţiuni geologice, prevăzute în planul general de prospecţiuni pe anul în curs. Ele ne-reprezentând interes republican, sunt efectuate cu forţe locale, mai precis regionale. Tocmai de aceea despre geologa Tina Păduraru nu vă pot spune absolut nimic. Am auzit pentru prima dată de la dumneavoastră numele acesta.
În maşină, colonelul hotărî:
- N-am încotro, Mănăilă. Va trebui să te repezi până acolo.
- Tovarăşe colonel, trimiteţi-mă pe mine. Ducu a prins un fir şi lăsaţi-l să tragă de el.
Şi fără să mai aştepte încuviinţarea, Bogdan începu să raporteze colonelului cele ce cititorii au aflat din paginile anterioare.
- Ai avut o bună inspiraţie, Mănăilă, te felicit! Unde nu dă Dumnezeu să te racoleze! Dacă se va întâmpla aşa, înseamnă că vom pescui nu cu undiţa, ci cu năvodul cel mare. În cazul acesta va trebui să pleci dumneata, Tudoraşcule.
- Am înţeles, tovarăşe colonel. Dar, dacă îmi permiteţi, aş pune o întrebare! Dacă ne vom ocupa noi ori de câte ori dispare un cetăţean, ce naiba mai face atunci miliţia?
- În primul rând, nu ne ocupăm de toate dispariţiile, asta o ştii prea bine. Pe de altă parte, s-ar putea să faci un drum de pomană. Cu alte cuvinte, dispariţia geologei să nu prezinte nici un interes pentru noi. Dar, de când cu răpirea lui Şutelcă, scafandrul, trebuie să fim foarte atenţi atunci când se întâmpla să dispară cetăţeni cu meserii mai puţin obişnuite.
- Într-adevăr, tovarăşe colonel, afacerea va deveni palpitantă dacă voi constata că e cazul să ne ocupăm de dispariţia Tinei Păduraru. Un scafandru!.. O geologă!.. Zău că ar fi a-ntâia!
De la regiune, Bogdan îşi continuă drumul până la Vizantea, în Vrancea. Acolo îşi stabilise tabăra permanentă echipa de geologi condusă de geologul Dobre. Bogdan stătu de vorbă mai Întâi cu acesta.
- Când a dispărut tovarăşa Păduraru? fu prima întrebare pe care i-o puse.
- Sunt zece zile de atunci.
- Şi de ce aţi anunţat miliţia abia ieri?
- Fiindcă nu am avut motiv să mă alarmez. Să vă explic. Acum şapte sau opt zile Tina a primit o telegramă prin care era vestită că o rudă de a ei, soră sau verişoară, nu mai ţin bine minte, se căsătoreşte. Nu a manifestat dorinţa să se ducă la nuntă. Dacă mi-ar fi cerut, aş fi învoit-o, deşi ne-ar fi lipsit mult. Trebuie să ştiţi că tovarăşa Păduraru nu este geologă. A fost angajată ca secretară. Fiindcă se cere scriptologie, chiar într-o treabă ca a noastră. Pe urmă, mai e nevoie de multă alergătură, privind aprovizionarea, diferite aprobări şi aşa mai departe. De toate acestea s-a ocupat tovarăşa Păduraru. Vreau să mai adaug că am folosit-o şi în munca de prospectare, deşi nu are pregătirea necesară. Bineînţeles, într-unele treburi auxiliare. Dar să revin la cele ce spuneam. Primind telegrama, nu şi-a manifestat dorinţa să se ducă la nuntă. Vă închipuiţi mirarea mea când, două zile mai târziu, adică sâmbătă dimineaţa, mi s-a adus la cunoştinţă că a plecat în timpul nopţii.
- V-a lăsat vorbă prin cineva că pleacă la nuntă? întrebă Bogdan.
- Nu!
- Atunci ce v-a făcut să credeţi că s-a dus acolo?
- Dar era foarte normal să cred aşa ceva. Ce altceva aş fi putut crede?
- Nu pricep, tovarăşe geolog. Dumneavoastră numiţi "normal" un comportament cu totul... ireverenţios, ca să nu-l calific altfel. Tina Păduraru era angajată pe baza unui contract de muncă. Primea un salariu şi pentru salariul pe care îl primea era obligată să presteze muncă, un anumit număr de ore. Avea un şef, faţă de care răspundea. Şi deodată aşa, pe nepusă masă, îi vine chef să plece la nunta soră-si. Pleacă, în puterea nopţii, fără să ceară învoire, fără să anunţe pe cineva... Şi toate astea numiţi dumneavoastră comportament normal.
Geologul părea oarecum încurcat.
- Să vedeţi, tovarăşe căpitan. Tina Păduraru este o fire originală, o fire voluntară, cam prea voluntară.
- Ce legătură au toate acestea cu obligaţiile elementare ale fiecărui salariat, chiar şi ale acelora foarte, foarte originali?
Geologul se foi un pic pe scaunul său pliant înainte de a răspunde.
- Aveţi perfectă dreptate. Dar vă rog să mă credeţi. Plecarea inopinată şi ireverenţioasă a Tinei Păduraru nu a constituit motiv de nelinişte tocmai fiindcă îi cunoşteam firea voluntară.
- Îmi pare rău că trebuie să insist, dar este absolut necesar. De aceea, vă întreb. Purtarea... ireverenţioasă a Tinei Păduraru se datoreşte numai firii sale voluntare? Îmi permit să vă atrag atenţia că, în interesul dumneavoastră, sunteţi obligat să-mi daţi un răspuns cinstit.
Întrebarea îl puse pe geolog în mare încurcătură. Trecură câteva minute până să răspundă.
- Aş fi preferat să nu-mi fi fost pusă o asemenea întrebare, fiindcă ea nu are nici o legătură cu... dispariţia Tinei Păduraru. Dar fiindcă dumneavoastră aţi insistat, n-am încotro. N-o fac însă cu plăcere. Vă rog să luaţi notă.
- În orice caz - ţinu să precizeze Bogdan,- am insistat nu din pură curiozitate.
- Ştiu!.. Ştiu!.. În interesul cercetărilor. E părerea dumneavoastră. Eu sunt de altă părere. Dar, bineînţeles, nefiind în specialitatea mea, s-ar putea să greşesc. Acuma, iată care este răspunsul meu la întrebarea pe care mi-aţi pus-o: Dacă Tina Păduraru şi-a luat libertatea să plece neînvoită, aceasta se datoreşte faptului că între noi există unele relaţii de prietenie. Vă rog să nu vă închipuiţi cine ştie ce. Eu, după cum puteţi observa, nu mai sunt tânăr. Am cincizeci şi opt de ani. Colaboratorii mei sunt toţi foarte tineri. Nici unul nu are mai mult de douăzeci şi trei, douăzeci şi patru de ani. Există un fel de destin al generaţiilor. Cei în vârstă nu se pricep să-i înţeleagă pe tineri, iar tinerii, cu suficienţa caracteristică vârstei, sunt convinşi că bătrânii sunt plicticoşi. Deci, şi dintr-o parte, şi din alta, lipsa vaselor comunicante. Tina Păduraru nu mai este o femeie foarte tânără. Probabil, datorită acestui fapt, în primul rând, am putut întinde, reciproc, punţi de înţelegere între noi. Dar, vă repet, nimic reprobabil, nici un fel de relaţii intime. Nu ascund că am o mare simpatie pentru ea şi că prezenţa ei îmi devenise necesară. Dar, vă repet, nu am depăşit niciodată limitele unei prietenii decente, fie numai pentru faptul că nu voiam să dau un exemplu prost colaboratorilor şi colaboratoarelor mele. Plecarea, fuga ei - nu vă ascund - m-a dezamăgit. Nu vă ascund nici faptul că am căutat şi am găsit o mulţime de justificări. Din păcate, aşa ni se întâmpla nouă, bărbaţilor. Atunci când o femeie ne dezamăgeşte, ca s-o justificăm şi să ne justificăm, agăţăm luciditatea în cui, precum şcolarii leneşi ghiozdanele. Mai mult, nu atât din considerente de prestigiu, ci ca s-o feresc pe ea de criticile - de altfel justificate - ale colectivului, am anunţat că eu o învoisem pentru trei zile. Fiindcă eram convins că până în trei zile avea să se reîntoarcă.
- Şi când aţi început să vă alarmaţi?
- Alaltăieri! Adică, alaltăieri, mai serios. De fapt, când am văzut că trec cele trei zile, fără să dea vreun semn de viaţă.
- Miliţiei v-aţi adresat abia ieri. Adică, după nouă zile.
- Da, după nouă zile.
- Şi de ce v-aţi adresat miliţiei? Aveţi vreun motiv să credeţi că i s-a întâmplat o nenorocire?
- Nimic precis. Poate că m-am înşelat, dar îmi place să cred că prietenia dintre noi a fost reciprocă. Or, presupunând că ea s-a hotărât să nu mai revină aici - ştiu eu din ce motive? - mi-e greu să cred că nu m-ar fi vestit. Acesta este singurul motiv care m-a determinat să mă adresez miliţiei.
Raţionamentul geologului nu era greşit. Dacă ea se plictisise de teren, măcar din simplă politeţe şi tot ar fi trebuit să-l anunţe pe geolog că nu se mai întoarce. Dacă n-o făcuse, însemna că ori i se întâmplase ceva, ori că eventual avea de gând să revină.
- Spuneţi-mi, tovarăşe Dobre, obiectivele pe care le urmăriţi sunt foarte importante?
- Importante, deşi nu pe plan republican. Dar în munca noastră există şi surprize nesperate. Mă refer la cele plăcute.
- ...Şi până acuma aţi avut vreo asemenea surpriză?
- Din păcate, nu.
- Tovarăşa Păduraru era la curent cu rezultatul cercetărilor dumneavoastră?
- Bineînţeles. Ea prelucra datele de teren la indicaţiile colaboratorilor mei. Pe de altă parte, cunoştea stenografia. Seara, obişnuiam să-i dictez observaţiile mele personale în legătură cu rezultatele obţinute în timpul zilei.