- Deschideţi şi am să vă explic. Sunt de la miliţie.
Abia acum se hotărî bătrâna să deschidă.
- Poftiţi în casă.
Înăuntru, Bogdan explică scopul vizitei sale. Se primise de la şeful echipei de geologi o reclamaţie precum că Tina Păduraru dispăruse cu vreo zece zile, în urmă.
- Doamne, numai să nu i se fi întâmplat vreo nenorocire.
- Nu credem să se fi întâmplat aşa ceva. Dar noi suntem datori, de vreme ce am fost sesizaţi, să cercetăm. De cât timp lipseşte?
- De trei săptămâni. Mi-a spus că însoţeşte o echipă de geologi, în munţi.
- Şi de atunci n-a mai fost pe acasă?
- Nu!
- Sunteţi sigură? Poate în lipsa dumneavoastră...
- Eu nu lipsesc niciodată de acasă, tovarăşe.
- Cine vă face cumpărăturile'?
- Mi le fac singură.
- Vedeţi! Poate că în lipsa dumneavoastră.
- În maximum o oră, dimineaţa? Nu, tovarăşe, nu cred. Dacă în lipsa mea ar fi dat pe acasă, oricât de grăbită era, tot m-ar fi anunţat măcar prin câteva rânduri. Ţine mult la mine.
- Atunci, probabil că n-a mai dat pe acasă. Aş vrea să arunc o privire prin odaia chiriaşei dumneavoastră.
Bătrâna îl conduse. Camera Tinei Păduraru era la capătul celălalt al unui vestibul, destul de lung şi de îngust. Cum deschideai uşa, ceea ce îţi atrăgea de la început atenţia era ordinea şi curăţenia care domneau pretutindeni.
Percheziţia dură mult. Dar într-o asemenea treabă graba este păgubitoare. Aproape de prânz, dezamăgit, Bogdan îşi spuse, trosnindu-şi degetele plictisit şi obosit.
"Acuma chiar că nu mai am unde să mai caut. Madam Tina probabil că nu a ascuns nimic aici, nimic din ceea ce ar putea-o compromite".
Bătrâna îi aduse pe o tăviţă o ceşcuţă cu cafea şi un pahar cu apă.
- Nădăjduiesc, tovarăşe, că nu mă veţi refuza.
Cafeaua era bine venită.
- Stă la dumneata de mult? întrebă Bogdan în timp ce-şi bea cafeaua.
- De vreo două luni. Am înscris-o ca flotantă, fiindcă e din Bucureşti.
- Aşa! Şi în aceste luni ce fel de viaţă a dus?
- Dacă vă referiţi la bărbaţi, vă spun cu mâna pe inimă că n-am avut motiv să mă plâng de ea. E o femeie foarte aşezată. De altfel, nici nu mai e chiar atât de tânără.
- N-o vizita nimeni?
- Nimeni.
- Vreo prietenă, vreo cunoştinţă?
- Nimeni. Absolut nimeni.
Ducându-se să pună ceşcuţa pe tăviţa de pe o măsuţă, ochii lui întâlniră nu ştiu pentru a câta oară cutia cu piesele de şah.
- Cutia de şah este a dumneavoastră?
- Nu, a domnişoarei.
- Şi ce nevoie are de ea domnişoara, de vreme ce n-o vizitează nimeni?
- Juca singură şah.
Bogdan ciuli urechile imediat.
- Spuneţi că juca singură şah?
- Singură. De ce vă miraţi? Unii nu fac ore întregi pasienţe? Fiecare om cu ciudăţeniile lui. Şi apoi, asta era, ca să zic aşa, meseria ei. Ticluia probleme, pe care le trimitea la o revistă de şah din Bucureşti.
- Trebuie că e tare inteligentă chiriaşă dumneavoastră. Cu toate că sunt un foarte bun jucător de şah, nu mă pricep la o asemenea treabă.
- Într-adevăr, dumneaei e foarte deşteaptă.
- Aş avea o rugăminte la dumneavoastră.
- Spuneţi, tovarăşe!
- Să-mi împrumutaţi, contra chitanţă, pentru douăzeci şi patru de ore cutia asta de şah.
- În regulă, tovarăşe.
Pasiunea Tinei Păduraru pentru problemele de şah îl intriga.
CAPITOLUL VIII
Bogdan examina cu o lupă puternică, una câte una, figurile de şah. Se ocupa cu această treabă de mai multă vreme şi, cu toate acestea, cuta dintre sprâncene, care se săpa acolo numai atunci când era nemulţumit, nu dispăruse, ceea ce însemna că examinarea îndelungă a pieselor de şah încă nu dăduse rezultatul scontat. Piese asemănătoare puteai cumpăra şi o duzină de la oricare din magazinele ce vindeau asemenea articole. Erau noi, parcă abia ar fi fost cumpărate. Dacă, într-adevăr, Tina Păduraru se îndeletnicea cu elaborarea de probleme, de ce piesele arătau de parcă abia fuseseră cumpărate de la magazin?
Bogdan tocmai examina, la lupă, pentru a patra oară, unul din "ofiţeri". Şi în timp ce sucea la dreapta şi la stânga fiecare din părţile scobite ale piesei, deodată rămase în mână cu sferuţa, cu care ea se sfârşea.
"Na, că am rupt-o!" se mustră înciudat.