Tanti Aspasia!..
Deşi se păstra frumoasă - nu ştiu prin ce secret cunoscut numai de femei - era mult schimbată. Fiziceşte schimbată. Nu însă şi în ceea ce priveşte meseria. După aparenţe cel puţin, nu şi în ceea ce priveşte meseria. Oare ce conţinea geamantănaşul? Şi oare ţigaretul de chihlimbar, lung cum nu mai văzuse altul, avea vreo anumită semnificaţie? Era doar atât de puţin obişnuit, atât de suspect de puţin obişnuit să vezi o femeie în ţinută de stradă, cu un geamantănaş în mână şi în gură cu un ţigaret lung, ridicol de lung chiar pentru un bărbat.
Cu părere de rău, Ducu fu nevoit să admită că tanti Aspasia câştigase prima rundă.
La ora raportului, Ducu se prezentă şefului. Cu Bogdan încă nu apucase să vorbească. Abia în biroul secretarei, înainte de a fi introduşi, acesta apucase să-i spună:
- Te-ai comportat ca un nătărău, unchiule.
- Şi, mă rog, de ce, nepoate?
- Lasă că discutăm noi.
Şeful, care vorbea la telefon, le făcu semn să ia loc. Privindu-l, amândoi erau preocupaţi de acelaşi lucru: să-şi dea seama cam ce gândea şeful despre cele întâmplate. Dar, ca de obicei, nu izbutiră. În ceea ce îl privea, Ducu nu era neliniştit. O trăsătură a firii colonelului Joldiş mult apreciată era aceea că un subordonat al său nu se pierdea cu firea când era chemat la raport nici măcar atunci când ştia precis că nu prea avea motive să fie mulţumit de felul cum îşi îndeplinise o misiune încredinţată. Colonelul avea mult tact şi, chiar atunci când îşi exprima deschis nemulţumirea, o făcea în aşa fel, cu asemenea cuvinte, încât cel vinovat era convins că merită cu prisosinţă critica. Pe de altă parte, colonelul nu judeca o situaţie dată - respectiv rezultatele unei anumite însărcinări - doar din punctul de vedere al aceluia care ordonă, ci şi în raport cu condiţiile obiective, adică nefăcând abstracţie de împrejurarea concretă - de cele mai multe ori alta decât cea prevăzută. De aceea, oamenii lui îl iubeau pur şi simplu cu toţii.
Era în uniformă - asta nu se întâmpla în fiecare zi - şi de fiecare dată când îl vedea aşa îmbrăcat Ducu se mira cât de puţin îl prindea haina militară. Sau, mai exact spus, cât de civil arăta tocmai când îmbrăca uniforma. Probabil că o ştia şi el, fiindcă de obicei îi plăcea să umble ca un "particular".
Şi atunci când îmbrăca uniforma, dar mai ales când era în civil, şeful semăna mult cu scriitorul englez John Galsworthy. Înalt, cu umerii largi, cu ochii lui pătrunzători, care îţi păreau aşa şi datorită celor două cute de la rădăcina nasului, cu fruntea excesiv înaltă sau numai aparent aşa din cauza pleşuviei. Ochii, gura mare, cu buzele subţiri şi bărbia uşor despicată, mai ales acestea îl făceau să semene atât de mult cu amintitul scriitor. Avea un chip atât de "exotic", încât până şi aceia care în nici un caz nu avuseseră prilejul să vadă vreo fotografie a lui Galsworthy îl porecliseră "englezul". Iar Ana - una din dactilografele secţiei - pe care sublocotenentul Picioruş o botezase Ana Lugojana - pretindea că şeful seamănă cu un pianist. De ce neapărat cu un pianist, nu putea să explice. Afirma doar că un adevărat pianist nu poate să arate altfel decât colonelul Joldiş. O oarecare apropiere între colonel şi un pianist se putea face numai în ceea ce priveşte mâinile. Colonelul avea mâini frumoase, cu degete prelungi, aşa cum au pianiştii. Dar Ana nici măcar acest amănunt nu observase. Pentru ea, colonelul semăna cu un pianist fiindcă avea un "aer distins". Or un asemenea aer distins nu putea avea decât un... pianist, adică un artist.
Părerea lui Ducu era că cei care îl porecliseră pe şef "englezul" o brodiseră mai bine decât Ana. De altfel, avusese de mai multe ori prilejul să constate cât de "étranger" le apărea unora colonelul Joldiş. De pildă, la un cocteil în cinstea unei savante engleze, aceasta adresase colonelului, în limba ei maternă, următoarea întrebare: - Sunteţi amabil, domnule, să-mi reamintiţi în ce împrejurare ne-am cunoscut la Londra?
Bineînţeles că şefului, care nu fusese niciodată Ia Londra, nu i-a stat în putinţă să-i reîmprospăteze memoria.
- Raportează, maior Mănăilă! îi ceru colonelul, punând receptorul în furcă.
Ştiind că, în linii mari, şeful luase cunoştinţă de ceea ce i se întâmplase, Ducu se strădui ca, relatând faptele, pe de o parte, să nu neglijeze amănuntele - şeful le acorda o mare importanţă - iar pe de alta, să explice de ce nu dăduse curs îndemnului informatorului anonim, lăsând-o pe tanti Aspasia să dispară cu geamantănaşul. Ducu ştia că una din marile calităţi ale colonelului era aceea că ştia să sesizeze imboldurile cele mai ascunse, care stăteau la baza acţiunilor subordonaţilor săi.
De aceea, era convins că şeful va înţelege ceea ce era esenţial.
Una din recomandările pe care acesta le făcea mai ales tinerilor săi subordonaţi era şi aceasta: în nici o împrejurare, oricât de neprevăzută şi oricât de plină de riscuri, un lucrător al securităţii statului nu trebuie să uite că fiind o fiinţă raţională, raţiunea trebuie să stea la baza tuturor acţiunilor, chiar şi a acelora aşa-zise spontane.
Ducu era convins că acţionase just, adică raţional, încât dacă, prin absurd, şeful ar fi de altă părere, l-ar dezaproba, mâhnit că el, cu uimitoarea sa putere de pătrundere, greşea tocmai într-un caz atât de important.
Colonelul însă nu se grăbi să le aducă la cunoştinţă punctul său de vedere. Cu vocea lui obişnuită, îi puse lui Ducu următoarea întrebare:
- Ştiai că maşina cu numărul 8379 aparţine unui minister şi că de două săptămâni se află în reparaţie capitală?
Punând o asemenea întrebare, Ducu nu avu impresia că şeful abordează problema din unghiul de vedere cel mai important.
- Nu, tovarăşe colonel. Dar ar fi fost de mirare dacă numărul maşinii cu care a spălat putina tanti Aspasia - mă iertaţi, Aspasia - nu ar fi fost fals.
Următoarea întrebare de asemenea nu i se păru deosebit de importantă. Colonelul avea însă o metodă personală de a asedia cazurile dificile.
- Ce părere ai dumneata de faptul că informatorul dumitale cunoştea: unu: adevărata dumitale identitate; doi: ora şi minutul când "doamna blondă"' avea să părăsească clădirea; trei: conţinutul geamantanului, dar, în schimb, nu era informat că o limuzină cu numărul 8379 o aştepta în stradă?
- Tovarăşe colonel, explicaţii pot fi multe.
- De pildă.
- De pildă, putem presupune că deşi a ştiut de existenţa maşinii, totuşi nu a considerat necesar să-mi aducă la cunoştinţă acest fapt.
- De ce?
- Era sigur, presupun, că nu voi lăsa, să-mi scape tanti Aspasia.
- Vrei să spui că individul acela a fost atât de convins că nu vei rezista tentaţiei de a afla ce conţine geamantănaşul, încât nu a mai considerat necesar să te avertizeze că în stradă o aşteaptă maşina?
- Da, tovarăşe colonel. Concluzia cam aceasta ar fi.
- Îmi permiteţi, tovarăşe colonel?
Cel care vorbise era Bogdan.
- Poftim!
- Tovarăşe colonel, mie nu mi se pare că individul care i-a telefonat lui Mănăilă a fost chiar atât de bine informat, cum pare la prima vedere.
(Ştiind cât de buni prieteni erau, colonelul le îngăduia să se tutuiască).
- Fii mai explicit, omule! îl luă pe Ducu gura pe dinainte.
- Asta şi încerc să fac. Să recapitulăm puţin. Primeşti un telefon de la cineva care cunoaşte adevărata ta identitate. Individul acesta te informează că peste câteva minute va coborî pe scări o femeie blondă şi că va avea în mână un geamantănaş al cărui conţinut te va interesa în mod deosebit. Ce e sigur din aceste informaţii? În primul rând, că într-adevăr o femeie blondă a coborât scările, că, într-adevăr, avea o valiză în mână. În toată povestea asta, ceva nu ţine, tovarăşe colonel. Să ne gândim, de pildă, la valiză. Ştim noi ce conţinea? Sau dacă măcar conţinea ceva? De ce binevoitorul informator nu ţi-a spus ce anume conţine? De ce s-a mărginit doar să-ţi spună că avea să te intereseze conţinutul ei "în mod deosebit". Mie această "precizare" mi se pare destul de vagă. Dacă ştia că are să te intereseze, însemna că dumnealui cunoştea conţinutul geamantănaşului. De ce, repet, nu ţi l-a comunicat şi ţie? Ca să te determine să acţionezi - şi doar el avea tot interesul - mi se pare că existau mai multe şanse să te convingă dacă ţi-ar fi spus ce conţinea blestemata aia de valiză. Pe urmă, cum se face că el, atât de bine informat, habar nu avea că... o aştepta limuzina la scară? Tu spui: ştia, dar nu a considerat necesar să ţi-o spună şi ţie. Explicaţia nu ţine. Dimpotrivă, cred că informaţia cu maşina ar fi constituit argumentul hotărâtor care să te determine să acţionezi. Pe de altă parte, chiar din punctul lui de vedere trebuia neapărat să te informeze, în cazul când, într-adevăr, ţinea ca tanti-ta Aspasia să nu-ţi scape. Din analiza faptelor, eu trag altă concluzie, tovarăşe colonel. Aceea că toată chestia a fost montată cu unicul scop de a-l sili pe Ducu să se deconspire. Acum ei ştiu precis că presupusul frate al inginerului Petre Stamate este de fapt un ofiţer de securitate, şi mai ştiu că Fuiorescu a fost luat în filaj. Nu este exclus ca acela care ţi-a telefonat să fie chiar Fuiorescu.
În concluzie, tovarăşe colonel, cred că Radu a făcut o greşeală că nu s-a deconspirat.
- Deci, după părerea dumitale, Aspasia, Lucian Fuiorescu şi anonimul informator - în cazul când nu este una şi aceeaşi persoană cu Fuiorescu - sunt complici.
- Da, tovarăşe colonel.
Colonelul Joldiş începu să bată cu frumoasele lui degete de pianist darabana în birou, privind scrumiera în aşa fel, de parcă abia acum o vedea pentru prima dată. Ducu îi cunoştea obiceiul. Ştia că după ce va înceta să mai privească scrumiera, le va face cunoscut punctul lui de vedere. Ducu aştepta să-l afle cu nerăbdare. Deşi nu era convins că Bogdan avea întrutotul dreptate, totuşi nu putea să nu recunoască, în mod obiectiv, că unele din părerile exprimate conţineau măcar un dram de adevăr. Cu toate acestea, nu era neliniştit. Era convins că şeful, sesizând lacunele din ambele argumentaţii, va aduce elemente noi care să arunce o lumină nouă asupra întregii probleme.
Numai că, ceva mai târziu, în loc să le comunice punctul său de vedere, aşa cum ar fi fost normal, colonelul întrebă:
- Ce crezi, Mănăilă: Aspasia te-ar fi recunoscut? Gândeşte-te bine înainte de a răspunde.
- Tovarăşe colonel, absolut sigur nu sunt, dar nu cred că m-ar fi recunoscut.
- Aveai, atunci când ai ajutat-o să fugă, cincisprezece ani?
- Exact, tovarăşe colonel.
- Au avut Aspasia şi bărbatul ei - cum spuneai că-l chema?
- Şuncărică, tovarăşe colonel. O poreclă. Dar numele lui adevărat nu-l cunosc.
- ...Au avut Aspasia şi Şuncărică vreun amestec în asasinarea tatălui dumitale?