- Şi care-i opinia dumitale, tovarăşe sublocotenent?
- Mi-am spus-o în raport. Părerea mea este, tovarăşe căpitan, că avem de-a face cu un accident, din păcate mortal. Victima, încercând să scurteze drumul, a alunecat de pe potecă şi s-a rostogolit până jos, în vale.
- Va să zică, după părerea dumitale, nu avem de-a face cu o crimă. Aşa-i?
- Tovarăşe căpitan, dacă ţinem seama de raportul expertizei medico-judiciare, cred că nu.
- Cu toate acestea, tovarăşe sublocotenent, nu este cu desăvârşire exclus ca Tina Păduraru să fi fost ucisă.
Sublocotenentul nu păru de loc convins.
- Aveţi motive să credeţi că e vorba de o crimă, tovarăşe căpitan?
- Numai nişte raţionamente. Şi raţionamentele nu sunt dovezi. Dar să lăsăm asta. Eu dau o fugă până la Movilele. Vii şi dumneata?
- Dacă ordonaţi...
- Nu-ţi ordon. Te invit. Şi numai în cazul când eşti curios să afli dacă Tina Păduraru a fost sau nu ucisă.
Movilele era un sat răsfirat pe o suprafaţă de câţiva zeci de kilometri pătraţi. Ici o casă, şi tocmai hăt departe o alta. "Inima satului" era alcătuită de câteva case mai răsărite, de sfatul popular, de cooperativă şi de şcoală. Ca să ajungă aici, la şcoală, copiii trebuiau să meargă pe jos, la ducere şi la întoarcere, kilometri întregi, la deal şi la vale. Iarna mai ales, nu era de loc o treabă uşoară. Cei mari, bărbaţi şi femei, se deplasau când aveau de mers mai mult călare. Caii lor erau mici, dar vânjoşi. Nu ştiau să meargă decât la pas.
În timpul verii, duminica mai ales, se hazardau vilegiaturiştii până la Movilele, ca să admire frumoasele costume naţionale, pe care, femeile îndeosebi, le îmbrăcau numai în zile de sărbătoare. Aceia dintre orăşeni cu oarecare experienţă alpinistică nu se opreau în sat, ci mergeau mai departe, până la o sălbatică şi originală depresiune numită "Prăpăstiile". Ca să ajungi însă la "Prăpăstii", trebuia să cobori pe nişte poteci înguste şi periculoase până jos, în vale, un adevărat defileu de o frumuseţe nemaiîntâlnită.
Dar Tina Păduraru dispăruse din tabăra geologilor în a doua jumătate a lunii octombrie, când orice fel de activitate turistică prin părţile acelea înceta, practic, încă din prima jumătate a lunii octombrie. Bazat pe acest fapt, Bogdan sconta să afle mai mult decât aflase sublocotenentul de la miliţia raională care anchetase cazul. De vreme ce Tina vizitase locurile acelea în sezon mort, probabil că prezenţa ei nu trecuse neobservată. Îndreptându-şi ancheta tocmai pe această pistă, nu era exclus să afle de la localnici unele amănunte care ar putea lumina, cât de cât, misterul ce plana asupra morţii ei. Raportul ofiţerului de miliţie; tocmai prin aceasta păcătuia. Acceptând ipoteza accidentului - ca singura posibilă - sublocotenentul nu cercetase terenul decât foarte superficial.
Maşina îi duse până la postul de miliţie din sat. De acolo, închiriind cai, o porniră iavaş-iavaş spre "Prăpăstiile". Făceau popas la fiecare casă, şi Bogdan, cu firea lui veselă, prietenoasă, izbutea să câştige imediat simpatia gospodarului. Dar pierdură aproape toată dimineaţa fără să afle ceva. Nimeni din cei cu care Bogdan stătu de vorbă n-o văzuse pe Tina. Abia spre prânz, când aproape pierduse orice speranţă, un bătrân care păzea nişte vaci le spuse că zărise, cu vreo două săptămâni în urmă, o "doamnă" urcând spre Movilele, exact pe drumul pe care acum căpitanul cobora şi care ducea la cariera de piatră aflată jos, în defileu.
- Eşti sigur, moşule? insistă Bogdan.
- Cum să nu, măi tovarăşe. Sunt eu bătrân, dar ochii îmi sunt încă tineri. Muierea, adică doamna - se corectă el imediat - avea nădragi cafenii şi o flanelă verde. Am văzut-o când urca. Eu eram, uite colo, lângă copacul cela. Stam şi mă odihneam. Mergea încet şi privea tot timpul în jos, parcă se gândea şi se tot gândea.
Va să zică urcase spre Movilele. Venise, probabil, cu trenul până la Vărzăreşti. Pe urmă o pornise pe jos, prin defileu, trecuse pe la carieră şi de acolo începuse să urce spinarea dealului pe o potecuţă. Potecuţa şerpuia în fel şi chip, dinadins ca urcuşul să fie cât mai puţin obositor.
- Şi unde crezi, moşule, că s-o fi dus?
- Păi, unde în altă parte decât la "Prăpăstiile". Acolo se duc toţi orăşenii. Eu, chiar m-am mirat când am văzut-o, fiindcă era o zi mohorâtă. Trăgea a ploaie, şi chiar a plouat înspre prânz. Dar n-ai întrebat matale la Pricop?
- Cine-i Pricop?
- Păi cine să fie! Un om de aici, de la noi, Ca mine de pildă. Te-am întrebat dacă ai stat de vorbă cu el, fiindcă, dintre toate, gospodăria lui e cea mai răzleţită, tocmai hăt acolo în dreapta dâmbului. De aici, casa nu se vede, dar dacă mai mergi puţin îţi apare înaintea ochilor. Acolo obişnuiesc să facă popas toţi câţi urcă până aici ca să vadă "Prăpăstiile".
Bogdan şi sublocotenentul trecuseră pe acolo, dar nu găsiseră acasă decât copiii, un băieţel de şase ani şi o fetiţă de patru.
- Ei, ce zici, tovarăşe sublocotenent? Mai facem o dată drumul până la casa lui nea Pricop?
- Dacă socotiţi necesar...
Pe Bogdan începuse să-l cam enerveze pasivitatea sublocotenentului, dar se abţinu.
- Ştii, moşule, noi am trecut pe acolo, dar nu erau acasă decât copiii.
- Atunci, musai să staţi de vorbă cu Gligore sau cu Profira, muierea lui. Ar fi de mirare dacă n-ar fi trecut pe acolo doamna de s-a prăpădit alunecând pe stânci.
Mulţumind bătrânului, cei doi ofiţeri făcură calea întoarsă. Când ajunseră, găsiră tot numai copiii. Abia după vreo oră se întoarse şi Pricop de la moară, cu un sac de mălai.
Bogdan nu avu de ce să regrete oboseala. Gazda confirmă că, într-adevăr, în ziua respectivă "răposata" poposise la locuinţa lor.
- A intrat în ogradă şi mi-a cerut o cană cu apă. Aşa fac toţi. Urcuşul îi oboseşte şi-i însetează. I-am dat o cană cu lapte. Toţi cer apă, dar dacă le dai lapte nu te refuză. Laptele li-i mai de folos decât apa, iar mie îmi prind bine cei câţiva lei pe care îi câştig din vânzarea lui. Cine n-are nevoie de bani! Săraca, era tare însetată şi tare obosită. A băut laptele, s-a odihnit cât s-a odihnit şi a plecat mai departe cu celălalt.
- Cu care "celălalt"?
- Am uitat să vă spun că înaintea ei, cam cu vreo jumătate de oră, picase un domn. Un domn de la Bucureşti. Unul care vorbea, vorbea de te ameţea. Dar simpatic şi glumeţ. Am râs într-o jumătate de oră cât nu râd într-un an întreg. Cu domnul acesta vesel şi glumeţ răposata se cunoştea dinainte, deşi se prefăceau amândoi că nu s-au văzut în viaţa lor.
- Eşti sigur? întrebă Bogdan.
- În foc n-aş putea pune mâna. Dar mie aşa mi s-a părut.
- Vrei să spui că s-au ferit ca dumneata să observi că ei se cunosc dinainte?
- Poate că de aceea. Dar poate că erau certaţi dumnealor.
Presupunerea lui Pricop îl făcu pe Bogdan să ciulească urechile.
- Certaţi? Ce te face să crezi că erau certaţi? Te bazezi pe ceva când spui lucrul acesta sau ţi-ai dat aşa, cu presupusul.
- Ştiu eu ce să spun!.. Poate că s-au purtat aşa, nu neapărat ca eu să nu-mi dau seama că se cunosc dinainte. Dar poate că erau certaţi...
- Certaţi? se miră iarăşi căpitanul.
- Tovarăşe, că ei se cunoşteau dinainte, asta e pentru mine clar ca lumina zilei. Dar dacă s-au prefăcut că nu se cunosc sau dacă erau certaţi, asta nu mai ştiu. Însă ori una, ori alta sigur că a fost.
- Care-i părerea dumitale, tovarăşe Pricop? Au nimerit oare întâmplător la dumneata cam în acelaşi timp?
- Ce întâmplător, tovarăşe! Sigur că el a aşteptat-o. Altfel de ce mi-ar fi îndrugat atâtea verzi şi uscate? Dacă n-ar fi aşteptat-o, şi-ar fi văzut de drum, aşa cum fac toţi ceilalţi.
- Păi, ziceai că erau certaţi. Cum e posibil să-şi fi dat întâlnire, de vreme ce erau certaţi?
- Uite, măi tovarăşe. Eu sunt ţăran şi nu prea umblat prin lume. Dacă mă iei la întrebări ce şi cum a fost cu cei doi, multe nu ţi-aş putea spune. Ascultă însă la mine ce-ţi spun. Şi dacă mi-ai tăia capul, eu tot aş crede că se cunoşteau dinainte. Gândeşte-te şi matale. Pe aici nu vin orăşeni decât în iulie, în august şi până pe la jumătatea lui septembrie, însă de când mă ştiu, unul nu mi-a trecut pragul în octombrie. Şi atunci te întreb pe matale: nu-i de mirare că anul ăsta, au picat amândoi, în aceeaşi zi şi cam în aceeaşi oră?
"Isteţ românul!" îşi spuse Bogdan.
Pe urmă, tare:
- Da, e de mirare, tovarăşe Pricop... Şi ce s-a mai întâmplat după aceea?
- Au stat ce-au stat şi au plecat.