- Nu! Mai întâi ea, şi după vreo zece minute, un sfert de oră, el. Cred că ea l-a aşteptat ceva mai departe.
- Ce te face să crezi că l-a aşteptat?
- Îmi dau şi eu cu presupusu'. Că de la o vreme începură să şuşotească, Dumnezeu ştie ce. Scurt timp după aceea, ea a plecat.
- Poţi să-mi descrii cum arăta bărbatul?
- Păi, eu zic, tovarăşe, că avea ceva mai mult de patruzeci de ani. Voinic şi bine legat. Purta ochelari. Avea mustaţă. Când vorbea, cam mânca pe r.
- Şi cum era îmbrăcat? întrebă apoi.
- Purta canadiană din foaie de cort şi pantaloni "bleomarin" de schi. Era încălţat cu bocanci, în cap purta o caschetă tot "bleomarin", cu cozorocul lat.
- Când s-a întors de la "Prăpăstiile" n-a mai trecut pe la dumneata?
- Ce, era el prost? Eu, tovarăşe, nu-s de la miliţie. Dar mă gândesc aşa cu mintea mea că ăla, dacă a voit, a putut să-i facă de petrecanie.
- Serios? se miră Bogdan prefăcut. Cum?
- Cum? Simplu, tovarăşe. I-a făcut vânt în prăpastie.
Aceasta era şi opinia lui Bogdan.
Începuse să burniţeze. Sufla în acelaşi timp şi un vânt rece, prevestitor de vreme proastă. Şoseaua asfaltată strălucea ca o oglindă. Bogdan conducea cu prudenţă şi sub optzeci de kilometri, cu toate că dorea să ajungă cât mai repede ca să-l pună la curent şi pe Ducu.
Pe Ducu îl găsi la sediu.
- În sfârşit, bine că ai venit!
- În sfârşit, bine că te-am găsit!
- Ei?
- Exact ce-am prevăzut, bătrâne. Tina Păduraru a fost asasinată.
- Asasinată? După cum îmi amintesc, rezultatul expertizei medico-judiciare...
- Exact!.. Expertiza medico-judiciară nu trage concluzia că este vorba de o crimă. Dar ştii de ce? Pentru că asasinul n-a înjunghiat-o, n-a împuşcat-o şi nici n-a otrăvit-o. S-a scăpat de ea mult mai uşor. A împins-o, pur şi simplu, în prăpastie. Poftim şi fotografia victimei.
Fotografia nu spunea mare lucru, deoarece, în cădere, chipul ei fusese mutilat. Cu toate acestea, Ducu o examina cu multă atenţie.
- Asta-i, Bogdane? întrebă el după câtva timp.
- Da, bătrâne. Dar de ce faci mutra asta?
- Măi băiete, Tina Păduraru ar putea să fie...
- Cine, mă?
- Tanti Aspasia.
Bogdan fluieră a mare mirare.
- Ea, mă?
- Dar ar putea să fie şi Catina. Ţi-am povestit de Catina. Ticăloasa aia, care...
- Ducule, mi se pare că tu te-ai stricat la cap.
Ducu nu-i răspunse. Îl năpădiră amintirile. De atunci trecuseră nişte ani buni. Vreo nouăsprezece. Era în iulie o mie nouă sute patruzeci şi cinci. Abia sosise de pe front, din Cehoslovacia cu unitatea. De la gară, s-a dus direct în mahalaua Mascaralei să-l îmbrăţişeze pe Fane; Fane, prietenul său, singurul său prieten. Rude nu avea. Mamă-sa murise. Murise şi unchiul Iancu.
Prima care l-a zărit atunci când a apărut în capul străzii a fost mătuşa Brânduşa.
- Uite că s-a întors de pe front Ducu a' lu' răposatu' Andrei, viu şi nevătămat.
- Sărut mâna, mătuşă Brânduşa, şi bine te-am găsit.
- Bine ai venit, Ducule. Haide, vino la mătuşa să te îmbrăţişeze.
L-a îmbrăţişat. Ochii îi lăcrimară. Lăcrimară şi ochii celorlalte femei din mahala când îl îmbrăţişară.
- Unde-i maică-ta, fie-i ţărâna uşoară, să te vadă cogeamite ofiţerul, se căina ţaţa Lisaveta, impresionată de tresele lui de locotenent.
Numai ţaţa Leonora, mama lui Fane, îl îmbrăţişa fără să lăcrimeze. Şi nu lăcrima, fiindcă ţaţa Leonora avea inima bărbată.
- E acasă Fane, ţaţă Leonora?
- Nu-i, Ducule. Îl găseşti la Judeţeană. Acuma Fane e acasă doar musafir.
L-a căutat la Judeţeană. Fane era în şedinţă. Multe şi lungi mai erau pe atunci şedinţele. L-a aşteptat până s-a plictisit. A plecat de acolo la cimitir, la mormântul părinţilor săi. În drum, a cumpărat flori. Multe flori, fiindcă maică-si mult îi mai plăcuseră florile.
Şi cum trecea pe aleea principală, o cruce mare, de marmură albă, care înainte nu fusese acolo, îi atrase atenţia. Se apropie să citească inscripţia de pe monument.
CATINA SACHELARIE
15 iunie 1920 - 10 octombrie 1944
Dar încă mai înainte de a citi inscripţia, privirile îi fură atrase de fotografia mare, ovală, emailată. Chipul din fotografie era al Catinei. Va să zică, în timp ce el se afla pe front, Catina murise. Mai târziu, interesându-se, aflase că se sinucisese. Lumea zicea că din dragoste. "Decepţie sentimentală", explicase o gazetă locală, curând după aceea autodizolvată.
Frumosul monument fusese comandat la Atelierul de sculptură funerară al domnului Sotir Sotirescu, naivul pietrar căruia Rocambole îi vârâse în cap că este "artist", de către acela din pricina căruia ea îşi pusese capăt zilelor. (Cel puţin aşa se zvonise în mahala). Ducu însă fusese convins că ea îşi pusese capăt zilelor, fiindcă se temuse să nu se afle legătura ei cu Walther, mai ales se temuse de el, Ducu.
Vrând să ştie dacă acela care ridicase cu bani grei monumentul pentru Catina, tocmai acolo la vedere, pe aleea principală, cunoştea adevăratul ei trecut, îl căutase, fără însă a-i da de urmă. Până la urmă, află că plecase în ţara lui, Turcia, pe un vas.
Trecuseră de atunci nouăsprezece ani, în care timp el fusese convins că Catina îşi pusese capăt zilelor ca să nu fie nevoită să dea socoteală într-o zi pentru ticăloşiile şi trădările ei.
Şi iată, după atâţia ani, afla că se înşelase amar. Catina se numea acum Tina Păduraru. Totul fusese o înscenare pusă la cale dinadins ca să i se piardă urma. Mormântul din cimitirul oraşului său natal, străjuit de impunătorul monument de marmură albă, era gol sau poate odihnea osemintele cine ştie cărei biete necunoscute. Catina "murise" şi în locul ei apăruse Tina Păduraru. La adăpostul noii sale identităţi Catina continua să desfăşoare vechea, ticăloasa şi criminala ei meserie.