- Gata, bătrâne, mi-o scot. Dar bine, diavole, de ce nu mi-ai spus de la început?
- Tu ştii cum sunt eu. Întâi cumpăr şi apoi vând.
- Şi cum a fost?
- Totul datorită Micăi. Zău că merită o masă la Capsa.
- Haide, dă-i drumul. Nu mă mai fierbe în zeama mea.
- Închipuie-ţi, Mica a încercat să mă verifice.
- Cum, adică?
- A vrut să verifice dacă, într-adevăr, lucrez la Externe.
- Ei, şi cum a încercat să te verifice?
- M-a căutat la minister, la numărul pe care i l-am dat. Şi când i s-a răspuns "un moment", a închis. Dar să vezi, nu s-a mulţumit numai cu atât. Alaltăieri, dumneaei se postează pe bulevardul 6 Martie, peste drum de clădirea Ministerului, cam cu vreo douăzeci de minute înainte de ora când funcţionarii lasă lucrul. Oprişan şi-a dat imediat seama ce caută acolo şi mi-a telefonat. Ce a urmat după aceea e uşor de înţeles.
- Ai ieşit şi tu o dată cu ceilalţi salariaţi.
- Exact. M-a zărit imediat. Eu însă m-am prefăcut că n-o observ. Acolo e şi staţia de troleibuze. S-a urcat în 85. M-am urcat şi eu. Am "descoperit-o" abia după câteva staţii. "Mica, tu? Ce bine îmi pare că te întâlnesc, m-am bucurat eu. De unde vii?". "De la o prietenă. Dar tu de unde vii?" "De la slujbă, de unde vrei să vin la ora asta?"
Ei, n-am să-ţi reproduc acum tot ce i-am spus şi ce mi-a răspuns. Am invitat-o la masă. În restaurant, ca s-o scutesc să mai continue verificarea, dintr-o dată mi-am amintit că trebuia să dau un telefon undeva. Ghinion însă. Nu găseam şi pace hârtia pe care îmi însemnasem numărul de telefon. Tot căutând-o şi scoţând din buzunar portofelul şi diverse alte carnete, la un moment dat am "scăpat" pe masă "legitimaţia" de intrare în minister. Bineînţeles n-am observat. M-am scuzat şi am dat fuga să telefonez. În lipsa mea, Mica nu a putut rezista tentaţiei. A luat legitimaţia, a deschis-o şi astfel s-a putut convinge că lucrez în cadrul ministerului.
Trebuie să-ţi spun că după aceea a devenit şi mai tandră. Atât de tandră, încât atunci când a trebuit să ne despărţim, m-a întrebat dacă ne vedem şi deseară. Ei bine, ce crezi că i-am răspuns?
- Habar n-am!
- I-am răspuns aşa, băieţaş: "Dragă fată, dacă te mulţumeşti cu o friptură şi o sticlă de bere, ne putem vedea şi deseară. Ţi-o mărturisesc cinstit: nu prea sunt în franci. Până mă achit de datorii - ştii, taxa vamală pentru maşină - o duc cam zgâriat. Prietenul meu - adică tu - e el băiat bun, dar vrea banii. El m-a împrumutat. Parcă ţi-am, spus. De altfel, îl înţeleg. Are şi el nevoie. E mai tânăr decât mine şi vrea şi el să trăiască. Naiba să-i ia de bani! Dacă nu ai atâţia câţi îţi trebuie, îţi vine să te întrebi de ce mai trăieşti". Da, Bogdane, aşa i-am vorbit şi, crede-mă, m-a ascultat cu multă atenţie. Prudentă, a căutat să schimbe vorba. Mi-a spus că la ea omul contează, nu banii. Seara, ne-am văzut din nou. A fost foarte tandră şi am petrecut amândoi o seară agreabilă. Ne-am jucat fiecare rolul admirabil. Pe-al meu l-am jucat atât de bine, încât îmi venea să-mi scot singur pălăria.
Asta s-a întâmplat alaltăieri. Ieri, nu ne-am văzut. I-am spus că voi avea de lucru la birou până târziu. Ne-am dat întâlnire pentru astăzi la prânz. Ne-am întâlnit la ceas, la Universitate. M-a întrebat dacă stau tot aşa de prost cu francii. I-am spus că am împrumutat ceva de la un coleg. Atunci - mi-a propus ea - hai să te duc să luăm masa la o pensiune ieftină. Se mănâncă excelent. Ai să te convingi. Am avut intuiţia că nu mă duce acolo doar ca să-mi cruţe buzunarul, "Şi e departe pensiunea asta a ta?" am întrebat-o. "Nu chiar departe. Pe Călăraşi". De fapt, nu-i pe Călăraşi, ci pe o stradelă care dă în Călăraşi. Îi spune "Apus de soare". Ai mai auzit de strada asta?
- Habar n-am avut că există o stradă cu numele ăsta.
- Există, băieţică. Şi pe strada aceea se află o pensiune. Pensiunea Dankner. Îi spun aşa după numele aceleia care ţine pensiunea. Onorabila cucoană se numeşte Lotte Dankner. Este o femeie de vreo cincizeci de ani, tip de nemţoaică, bine conservată şi destul de plăcută la vedere. Are un fel de a te privi foarte interesant. Şi ştii de ce? Fiindcă are o privire... dublă.
- Asta ce aiureală mai este?
- Nu-i nici o aiureala. Cum naiba să-ţi explic? Are o privire la suprafaţă, nici indiferentă şi nici amabilă. Aşa ca atunci când priveşti pe cineva care nu te interesează şi pe care probabil nu ai să-l mai vezi niciodată. Dar, dinapoia privirii acesteia de la suprafaţă, te sfredelesc ochii ei adevăraţi. Ca două bisturie ce încep să-ţi disece sufletul, dacă se poate spune aşa.
- Şi mă rog, după părerea ta, care a fost rezultatul "disecţiei"?
- Nu-mi place să mă laud, dar cred că n-a tăiat unde trebuia. Cred că am izbutit s-o fac să creadă exact ceea ce crede şi Mica despre mine.
- Iau multe persoane masa la "Pensiunea Dankner"?
- La masă cu noi mai erau trei persoane.
- Ce impresie ţi-au făcut?
- Nişte figuri şterse. Nu cred că vreuna din ele ne-ar putea interesa.
- Pesemne că mai iau şi alţii, masa acolo.
- Asta-i sigur. Mi-a spus-o Mica.
- Va trebui să vedem ce hram poartă toţi cei care iau masa la ea. Şefului i-ai raportat?
- Mai încape vorbă!
- Şi el ce spune?
- Zice să iau acolo masa mai des şi să câştig prietenia vreunuia din "pensionarii" mai vechi. Ştii cum sunt oamenii. Dacă le arăţi încredere, îşi dau drumul la limbă.
- Nu pricep de ce te-a introdus Mica la pensiune. Ce urmăreşte?
- Poate că are planuri mari cu mine. Poţi să ştii!..
***
I-a deschis chiar stăpâna casei.
- Sărut mina, doamnă Dankner!
- Bună seara, domnule.
- Serviţi şi cina, nu-i aşa?
Numai un moment de ezitare. Se părea că nu-i face plăcere că-l vede.
- Da, desigur!
- Atunci aveţi o porţie de mâncare şi pentru un biet hămesit ca de-alde mine? Ştiu, ar fi trebuit să vă anunţ de la prânz, dar n-am fost sigur. Credeam că voi cina în altă parte, la un prieten. Nu aveţi poate să mă credeţi, dar vă spun sincer, nu-mi pare rău. Ca la dumneavoastră n-am mai mâncat decât acasă, la mama, încercă Ducu să-i câştige bunăvoinţa.
Lauda însă nu-şi atinse ţinta.
- Mda! Frida, bucătăreasa mea, se pare că se pricepe destul de bine la gătit. Desigur, ceva de mâncare se va găsi şi pentru dumneata.
"Idiotule - se mustră Ducu - ar fi trebuit să-ţi dai seama, după mâini, că asta nu pune mâna să taie nici măcar un morcov".
- Bună seara! spuse el intrând în sufragerie. Şi adăugă imediat: Poftă bună!
- Mulţumim!
Răspunse doar una din cele patru persoane aşezate la masa lungă din sufragerie.