- Adineauri aţi izbutit foarte bine să vă exprimaţi gândurile.
- Prezenţa lui mă inhibă. Ne inhibă pe toţi. Dacă cineva încearcă să lege o conversaţie cu vecinii lui, imediat Fredi plasează o ironie. Ironiile lui sunt strivitoare. Şi apoi, e atât de irascibil. Se înfurie din nimic. Ne temem toţi să nu-l supărăm.
- Nu înţeleg cum puteţi să vă temeţi de o stârpitură ca el. Când se înfurie e şi mai ridicol decât înainte.
- Nu aveţi dreptate. Aţi observat ce fel de ochi are? Când se uită la tine cu ochii lui spălăciţi, aproape fără gene şi cu dunga de fard a sprâncenelor care nu există, simţi cum îţi îngheaţă sângele în tine.
Ducu avu impresia că şi de data asta Cornelia Melinte spune altceva sau, în orice caz, mai puţin decât gândeşte.
Riscă întrebarea:
- Şi numai din cauza ochilor simţiţi că vă îngheaţă sângele în vine?
- Altceva ce ar mai putea să fie?
Vocea îi era însă vag nesigură.
- Doamna Dankner se lasă şi ea terorizată de Fredi?
- Ah, cu ea este altceva. În orice caz, ea nu se teme de el. Ei...
Cornelia Melinte tăcu, stânjenită cumva.
- De ce nu continuaţi, doamnă? Ei, ce?
- Se pare că între ei... Înţelegeţi... Se pare, că ei trăiesc împreună.
Ducu numai cu greutate se putu abţine să nu fluiere a mirare, aşa cum îi era obiceiul.
- Va să zică, Fredi şi Lotte Dankner sunt soţi.
- N-am afirmat asta.
- Mă rog, e acelaşi sau cam acelaşi lucru. Hotărât, noi, bărbaţii, suntem incapabili să înţelegem femeile. Cum poate Lotte Dankner să simtă ceva pentru o stârpitură ca Fredi, zău că nu pot să înţeleg. O femeie care în tinereţe a fost foarte frumoasă şi acum, în pragul bătrâneţii, mai este încă.
- De ce trebuie să credeţi, neapărat, că a făcut o pasiune pentru el?
Ducu ciuli urechile.
"Ia să vedem. Poate că s-a hotărât să-şi dea un pic drumul la gură", îşi spuse el.
- Atunci, ce trebuie să cred? insistă el.
- Orice altceva!
- Ajutaţi-mă.
- Îmi pare rău că nu vă pot fi de vreun folos.
- De ce, doamnă? Fiindcă vă temeţi de el?
- Tuturora ne este frică de el. O frică instinctivă. Poate şi puţin... superstiţioasă.
- Ei asta-i bună! Frică superstiţioasă!.. Ce Dumnezeu, doar nu trăim în Evul Mediu, dragă doamnă Cornelia.
- Fără îndoială. Dar un om care de ani de zile n-a ieşit din casă, care doarme ziua, iar noaptea se plimbă pe acoperiş.
"Uite că totuşi vorbeşte. Sunt convins că doreşte să-şi descarce sufletul, dar nu îndrăzneşte, de frica lui Fredi".
Pe urmă, tare:
- Doamnă, eu cred că glumiţi. Umblă pe acoperiş? Ce, e somnambul?
- Nu-i de loc. Dar eu sunt de vină. Ar fi trebuit să precizez imediat că pe acoperişul casei există o terasă. N-aţi observat?
- Nu! Şi ziceţi că se plimbă toată noaptea pe terasă...
- Da!.. Dacă ar sta numai în casă, fără să ia aer, n-ar arăta aşa cum arată.
- Plesneşte de sănătate. Şi de ce nu iese din casă?
- Lotte spune că atunci când i-a murit soţia, Fredi s-a jurat să nu mai pună piciorul în stradă.
- Şi când i s-a întâmplat această nenorocire lui Fredi?
- Nu ştiu!.. Se pare că sunt câţiva ani.
- Va să zică, doamnă Melinte, din cauză că Fredi obişnuieşte să se plimbe noaptea pe terasa de pe acoperiş, dumneavoastră sunteţi stăpânită de o frică superstiţioasă.
Cornelia nu mai răspunse. Oftă abia auzit şi privi în pământ, parcă dintr-o dată atentă să vadă unde calcă.
- Mai avem puţin şi ajungem. Uite, în casa aceea din colţ locuiesc.
Când ajunseră în faţa porţii, ea îi întinse mâna.
- Noapte bună, domnule Mănăilă. Vă mulţumesc că m-aţi condus până acasă.
Ducu îi ţinu mâna într-ale lui şi nu-i dădu drumul.
- Doamnă Melinte, eu sper că vom deveni prieteni. Şi atunci, când vă veţi convinge că vă sunt într-adevăr prieten, nu mă îndoiesc de fel că-mi veţi acorda încrederea ce se cuvine unui prieten.
- Noapte bună, domnule Mănăilă!
- Noapte bună, doamnă Melinte.
Şi se depărta. Dar abia apucă să facă vreo câţiva paşi şi se auzi strigat.