- Cu dragă inimă vă stau la dispoziţie. Cu ce vă pot fi de folos?
- Dumneavoastră luaţi masa la Pensiunea Dankner?
- Da. Acolo iau masa la prânz. De mai mulţi ani.
- De câţi ani?
- Dacă ţin bine minte, cred că din 1960.
- Deci, de circa patru ani. De când luaţi masa acolo, aţi legat ceva cunoştinţe?
- Nu prea multe, deşi, în general, sunt un om foarte sociabil.
- De ce? Aţi avut sau aveţi motive speciale?
- În nici un caz motive speciale. Cred că ceilalţi, cu care mă întâlnesc acolo, sunt firi mai puţin sociabile. Mă refer la cei vechi.
- Spuneţi-mi. Doamna Lotte are "credincioşi" mai vechi decât dumneavoastră?
- Vreo doi, trei poate sunt mai vechi decât mine.
- De pildă!
- De pildă, Rădulescu, pensionar ca şi mine. A lucrat în petrol. Un tip cam ursuz. De loc sociabil. Pe urmă, Stamatescu de la Telefoane. Cred că Stamatescu e cel mai vechi dintre noi toţi.
- Şi, desigur, Ion Vasilescu, adăugă Ducu.
- Domnul Fredi? Da' de unde! Caraghiosul ăla a apărut la Pensiune abia cu vreo doi, trei ani în urmă. Cred că prin 1962.
- Îl găsiţi caraghios?
- Caraghios, fiindcă e tare afectat. Pe deasupra, şi ridicol, fiindcă atunci când catadicseşte să-ţi vorbească, ai zice că-ţi face o favoare.
- Interesant! Sunt unii însă, care, pur şi simplu, se tem de el.
- De Fredi? De pocitania aia? Tare aş vrea să ştiu şi eu cine a putut să vă spună o asemenea enormitate.
- De pildă, colega dumneavoastră, Cornelia Melinte. O cunoaşteţi?
- Cum să nu! Ea v-a spus că se teme de Fredi? N-aş crede. În orice caz, nu trebuie să puneţi prea multă bază pe ce spune. E o fire cam ciudată.
- Şi găsiţi că pe afirmaţiile unui om cu o fire ciudată nu merită să se pună bază?
- Nu ca regulă generală. Dar în cazul acesta, da! Nu ştiu dacă sunteţi informat. Dar a avut, săraca, un mare necaz cu soţul ei. A dispărut la un moment dat. După câtva timp, a fost găsit în lacul Snagov un cadavru, mi se pare mutilat, în care ea şi-a recunoscut bărbatul. De atunci a rămas cu o anumită... sensibilitate. De aceea, nu e de mirare că ea se teme de Fredi. Apoi, după câteva clipe, cu o oarecare ezitare: Dar s-ar putea să fie şi altceva.
- Ce anume?
- Ce anume exact, n-aş putea spune. Dar o dată i-am văzut împreună într-o cofetărie de pe Calea Moşilor. Nu mi-a făcut atunci de loc impresia că s-ar teme de el. Ba, dimpotrivă.
- Când s-a întâmplat aceasta?
- E drept, mai de mult. Cred că anul trecut.
- Curios! Mi s-a spus că de când i-a murit soţia - şi sunt câţiva ani de atunci - n-a mai ieşit din casă. Cică a jurat. Dumneavoastră aţi auzit de un asemenea jurământ?
- N-am auzit. Dar chiar dacă Fredi a făcut un asemenea jurământ, în orice caz cel puţin o dată, atunci când l-am văzut cu Cornelia Melinte, şi l-a călcat.
Ducu scoase din buzunar fotografia adevăratului Ion Vasilescu:
- O ultimă întrebare, tovarăşe profesor: L-aţi întâlnit vreodată la Pensiune pe omul acesta din fotografie?
- Niciodată, tovarăşe.
- Ţi-am spus, Bogdane, că în raporturile cu noua mea prietenă Cornelia trebuie să fiu circumspect.
- Adică, s-o trecem şi pe ea pe lista suspecţilor?
- Nu am pretins chiar acest lucru. Dar cele aflate de la profesor contrazic total cele ce mi-a spus ea despre Fredi.
- Şi de ce te-o fi sfătuit să nu mai dai pe la Pensiune?
- Nu ştiu.
- Ar trebui să te mai duci pe acolo. Nu de alta, dar ca să-i cultivi prietenia.
- Am să mă duc. Dar deocamdată sunt ocupat cu Mica. Numai tu mi-ai dat-o pe cap şi pe asta. S-a "îndrăgostit" de mine şi nu mă mai slăbeşte. Îmi acaparează tot timpul. Aoleu, să ştii că am să întârzii. I-am promis s-o duc la cinema.
- Atunci şterge-o repede!
***
Marcel Koruz, cu mâinile vârâte adânc în buzunarele unui balonseide puţin cam decolorat, mergea fără să se grăbească. Nu era îmbrăcat în hainele de duminică, fiindcă de o săptămână se afla în concediu. De o săptămână nu mai dăduse pe la colţul zoologic şi în tot acest timp stătuse mereu pe acasă.
Acum era pentru prima dată când ieşea în oraş. Troleibuzul 87 îl lăsase în Piaţa Mihai Eminescu şi de acolo o pornise pe jos, agale, ca omul fără nici o treabă. Era destul de rece şi începuse să se lase o ceaţă perfidă şi umedă. Când ajunse la Ambasador, intră la microbarul hotelului. Comandă coniac şi cafea - comanda o scrise cu creionul pe marginea albă a unui ziar - pe urmă, după ce ospătarul îl servi, începu să răsfoiască ziarele.
După vreun sfert de oră de lectură, ceru încă un coniac, apoi se adânci iarăşi în citirea ziarelor. Era evident că nu aştepta pe nimeni, ci îşi omora pur şi simplu timpul. Probabil că pentru vizitatorii grădinii zoologice de la Băneasa ar fi fost o adevărată surpriză dacă ar fi recunoscut în cetăţeanul singuratic din microbarul Hotelului Ambasador pe rândaşul ursuz şi cu privire urâtă, pe care îl văzuseră de atâtea ori în pavilionul unde leneveau aligatorii şi şarpele boa.
Pe la patru şi jumătate împături ziarele, le vârî în buzunar, plăti consumaţia şi plecă. Se urcă în autobuzul 31, cu care merse până în Piaţa 1848. De acolo o porni pe jos, până ajunse pe Magistrală. Dacă până în Piaţă nu-l interesase dacă este sau nu urmărit, de aici încolo mereu îşi verifica spatele.
O dată ajuns pe Magistrală, Marcel Koruz deveni şi mai circumspect. Totuşi, urmărirea era uşurată de faptul că pe stradă era multă lume - oamenii plecau după cumpărături - fără a mai pune la socoteală armata de copii care se zbenguiau în toate părţile. Când ajunse în dreptul unuia din blocuri, Marcel Koruz îşi verifică pentru ultima dată spatele, pe urmă dispăru înăuntru. La rândul său, Oprişan, care îl fila pe Koruz, ajunse în hol în clipa când Koruz pornea liftul. Cu ochii pe cadranul ceasului, numără secundele. Cunoscând câte secunde merge liftul de la un etaj la altul, atunci când acesta se opri, lucrătorul de securitate ştiu că Marcel Koruz urcase până la etajul cinci. Acuma se punea problema pentru Oprişan să afle la care din cele patru apartamente - atâtea erau pe un etaj - intrase spionul. Chemă liftul şi urcă până la etajul şase. Aşteptă circa o jumătate de oră. Auzi o uşă deschizându-se la etajul de dedesubt. Aplecându-se peste balustradă, îl văzu pe Koruz ieşind din apartamentul optsprezece. Coborând la rândul său, Oprişan citi pe o tăbliţă de alamă:
VASILE GEORGESCU, Inginer
Oprişan, bucuros că, în sfârşit, spionii începuseră să se mişte, telefonă lui Ducu. Acesta, în mai puţin de o jumătate de oră, se afla în posesia datelor necesare privind pe Vasile Georgescu. Inginerul lucra la un institut al Academiei şi făcea parte dintr-un colectiv restrâns care era pe punctul de a descoperi un nou aliaj, numit Petragerman, cu aplicaţii noi şi extraordinare în special în tehnica aeronautică.
"Ei, ei - îşi vorbi Ducu - văd că lucrurile încep să se îndrepte pe făgaşul obişnuit".