Se părea însă că se înşelaseră. Dacă Marcel Koruz îl vizitase pe inginerul Vasile Georgescu acasă la el, o făcuse, după toate probabilităţile, în scopul de a obţine date sau planuri sustrase de inginer de la institut. Sau, invers, să ceară inginerului să-i procure anumite date. Dar, şi într-un caz, şi în celălalt, însemna că Vasile Georgescu lucra pentru reţeaua de spionaj din care făcea parte şi Koruz.
Aceasta fu concluzia provizorie la care ajunse Ducu după ce fu în posesia datelor privind pe inginer. Tocmai se pregătea să se ducă la colonel ca să-i raporteze, când telefonul sună din nou. Era locotenentul-major Oprişan care îl anunţa că cineva se aruncase prin una din ferestrele apartamentului ocupat de inginerul Vasile Georgescu.
- Cine? întrebă Ducu.
- Încă nu ştiu, tovarăşe maior. Am dat fuga să vă anunţ pe dumneavoastră. Ce-mi ordonaţi să fac?
- Aşteaptă acolo. În câteva minute va veni şi căpitanul Tudoraşcu. Miliţia a fost anunţată?
- Cred că au anunţat-o.
- Bogdane, du-te tu. Fir-ar al naibii! Din cauza Micăi trebuie să fiu mai prudent şi multe treburi să le las numai pe seama ta.
- Foarte bine, bătrâne. În orice caz, nu am să mă cocoşez de prea multe sarcini.
Bogdan urcă la etajul cinci cu liftul. După ce se legitimă, miliţianul de la uşa apartamentului îl lăsă să intre. Înăuntru, un căpitan de miliţie completa procesul-verbal, punând întrebări membrilor familiei. Acuma abia află Bogdan că sinucigaşul era socrul lui Vasile Georgescu. Când se întâmplase nenorocirea, inginerul era la institut. Fusese anunţat telefonic de soţia sa şi venise cu maşina instituţiei. Era un bărbat frumos, numai în vârstă de treizeci de ani, cu o privire deschisă, sinceră. Un om care, de la început, îţi prezenta încredere. Soţia lui, în schimb, mai puţină. Grija deosebită pe care o punea în a-şi evidenţia frumuseţea naturală, prin fard şi prin îmbrăcăminte, denotă mult egoism şi evidentă afectare. Privind-o, Bogdan, fără voia lui, făcu următoarea reflecţie: "Asta nu se iubeşte decât pe sine, frumuseţea ei!"
Tălăzuită de o puternică şi sinceră durere părea a fi Sofia Paulian, soţia sinucigaşului şi soacra inginerului. Stătea prăbuşită într-un fotoliu, palidă ca un cadavru, şi plângea. Plângea fără să se vaite, fără să i se audă măcar un singur suspin. Dacă n-ar fi fost potopul de lacrimi, nici nu ai fi ştiut că plânge. Era atât de zdrobită, încât nu era în stare să-şi şteargă lacrimile. I le ştergea nepoata ei, o fetiţă de doisprezece ani, foarte firavă, dar care moştenise trăsăturile frumoase ale mamei sale.
Căpitanul de miliţie punea întrebări cu mult tact şi lui Bogdan nu-i rămânea altceva decât să asculte răspunsurile şi, eventual, să noteze în carnetul său ceea ce i se părea mai interesant. Îşi rezerva dreptul ca, la sfârşit, să pună şi el întrebări. Deocamdată, ascultând răspunsurile pe care le dădea inginerul, află că socrul se numea Liviu Paulian, că fusese dentist şi că de opt ani ieşise la pensie. Mai află că nu suferise de nici o boală incurabilă, care eventual ar fi putut explica o asemenea hotărâre disperată.
- Mă simt obligat să adaug, tovarăşe căpitan, că socrul meu manifesta un optimism robust. Ne spunea, adesea, că are de gând să trăiască mai mult decât tatăl său, care a decedat la vârsta de nouăzeci şi doi de ani.
- Atunci cum vă explicaţi că s-a sinucis?
- Nu mi-o pot explica în nici un fel, tovarăşe căpitan.
- Cu toate acestea, trebuie să existe o explicaţie.
- Evident. Numai că nu sunt în stare s-o găsesc. Pentru mine rămâne o enigmă de nedezlegat.
- Poate că din punct de vedere familial să fi avut unele nemulţumiri, sugeră căpitanul.
- Vai de mine, dar cum vă puteţi închipui aşa ceva, tovarăşe, interveni în discuţie soţia inginerului.
- Am întrebat. În familiile cele mai unite se întâmpla câteodată mici neînţelegeri, certuri neînsemnate, care însă...
- Tovarăşe căpitan, nu a fost cazul în familia noastră, îl întrerupse inginerul.
- Şi pentru dumneavoastră sinuciderea soţului este de neînţeles? întrebă căpitanul pe văduva Paulian.
Ea dădu din pap fără să răspundă. Doar lacrimile curseră mai abundent...
- Nu aţi observat dacă în ultimul timp era cumva abătut? Sau preocupat de ceva? Nu v-a împărtăşit cumva vreo anume frământare a lui?
- Nu!
Bogdan şopti căpitanului că vrea să pună şi el câteva întrebări.
- Aş dori să aflu, tovarăşe inginer, dacă în ultimele zile n-a sosit vreo scrisoare pe numele socrului dumneavoastră.
- După cât ştiu eu, nu! Poate în lipsa mea. Pe urmă, întorcându-se spre soţia sa: Violeta, a primit tata-socru vreo scrisoare zilele acestea?
- Nu! De obicei nu soseau scrisori pe numele tatei.
- ...Şi nici nu l-a vizitat cineva în ultimele zile?
- Nu! Adică, da. Chiar astăzi, confirmă soţia inginerului.
- Cum, Violeta, a venit cineva la tata, astăzi?
- Da! Cu vreo oră înainte de a se... de a se omorî.
- Şi de ce n-ai spus-o de la început? se indignă inginerul.
- Pur şi simplu, fiindcă nu mi-a trecut prin minte că asta ar putea să-i intereseze pe dumnealor. De altfel, nici nu cred că are vreo legătură cu...
- Asta rămâne să apreciem noi, i-o tăie Bogdan. Va să zică, spuneţi că mai înainte cu o oră, două a venit cineva să-l vadă pe tatăl dumneavoastră. Îl cunoşteaţi?
- Nu! Nu l-am mai văzut niciodată.
- Cine i-a deschis?
- Eu! Mă aflam în vestibul, fiindcă mă pregăteam să ies în oraş.
- Vreţi să-mi relataţi şi mie cum v-aţi înţeles cu el?
- Cum m-am înţeles? întrebă ea sincer mirată. Nu pricep ce vreţi să spuneţi... ce vreţi să insinuaţi.
Bogdan nu fu mai puţin mirat auzind acest răspuns.
"Vrea să mă prostească. De vreme ce Koruz e surdomut, e normal s-o fi întrebat cum s-a înţeles cu el".
Pe urmă, tare:
- Va să zică cetăţeanul acela a sunat la sonerie. Dumneavoastră vă aflaţi în vestibul şi i-aţi deschis. Pe urmă, ce s-a mai întâmplat?
- M-a întrebat dacă tata este acasă.
"Koruz a întrebat-o dacă taică-su e acasă. Mă crede idiot?"
- Şi dumneavoastră ce i-aţi răspuns?
- I-am răspuns ce trebuia să-i răspund: că este. Mi-a spus că vrea să-i vorbească. L-am întrebat atunci pe cine să anunţ. Mi-a spus că îl cheamă... un nume puţin obişnuit. O clipă şi am să-mi amintesc. Da, mi-a spus că-l cheamă Hărsulean. "Tata vă cunoaşte?" l-am întrebat. "Nu, doamnă. Vin din partea unui bun prieten de-al dumnealui". Tata, aflând de la Mia - Mia este fetiţa mea - că îl caută cineva, a venit în vestibul. "Pe mine mă căutaţi?"' l-a întrebat. "Dacă sunteţi domnul Paulian, pe dumneavoastră vă caut", a spus domnul acela. "Eu sunt. Ce doriţi?" "Domnule Paulian, prietenul dumneavoastră Ovidiu vă transmite salutări". "Prietenul meu Ovidiu?", parcă s-a mirat tata. Dar pe urmă a adăugat imediat: "A, da! Nu l-am mai văzut de atâţia ani şi uitasem de el. Poftiţi, intraţi!" Şi l-a condus în camera lui. Pe urmă, eu am plecat în oraş, la croitoreasă.
- Aţi asistat la întrevederea dintre soţul dumneavoastră şi străinul acela? întrebă Ducu pe văduvă.