De data asta, tânărul se mai însenină puţin.
- Aş putea să intru?
- Da, poftim!
Ducu îl invită să ia loc şi tânărul făcu întocmai. Dar nici după aceea nu se putu hotărî să vorbească. Ducu îl lăsă în pace. Ştia, din experienţă, că e mult mai bine să aştepte.
- Va să zică, dumneavoastră sunteţi fratele tovarăşului inginer? întrebă tânărul ceva mai târziu, ca să lege vorba.
- Da, sunt fratele iui.
- Ştiţi, eu locuiesc tot aici în bloc. La etajul trei.
- Da? Îmi pare bine.
- Şi are să lipsească mult din Bucureşti tovarăşul inginer?
- Câteva luni. L-au mutat provizoriu la un şantier în Oltenia.
- În cazul acesta nu pot aştepta atâta. Poate m-aţi putea ajuta dumneavoastră.
- Dacă îmi va sta în putinţă, o voi face cu dragă inimă. Mai întâi, însă, ar trebui să ştiu despre ce-i vorba.
- Dumneavoastră cunoaşteţi pe cineva mai mare de la miliţie?
Ducu ciuli urechile.
- Cunosc. Din întâmplare, un văr de-al meu lucrează chiar la Direcţia generală a miliţiei. Dar de ce mă întrebi? Ai vreun necaz?
Vizitatorul se frământă câtva timp pe scaun fără să răspundă.
- Dumneavoastră nu mi-e tocmai uşor să vă vorbesc. Dacă era tovarăşul inginer... Ştiţi, ne-am cam împrietenit în ultimul timp. Mereu mă lua la meci. Ţinem amândoi cu "Rapid". Când se întâmplă să piardă "băieţii" suntem amândoi ca bolnavi. Ce mai, microbişti, nu alta!
- ...Şi cum de v-aţi împrietenit? l-a întrebat Ducu, fiindcă între inginerul Stamate şi tânărul din faţa lui era o diferenţă de vârstă de cel puţin cincisprezece ani.
- Păi ne-am cunoscut la Sanatoriu la Scăuleni. Ne-au repartizat pe amândoi în acelaşi salon. Acolo ara descoperit că locuim în acelaşi bloc. Dumneavoastră staţi tot în bloc? Nu-i aşa că-i a-ntâia să stai în bloc? Habar n-ai cine sunt ceilalţi locatari. Nu-i vezi, nu te văd. Nu mai departe noi doi. Adică, eu şi tovarăşul inginer. Dacă nu ne cunoşteam la sanatoriu, puteau să mai treacă ani fără să avem habar că locuim în hardughia asta de casă. Tânărul conteni o clipă, pe urmă îl întrebă: - ...Aţi fost şi dumneavoastră bolnav de plămâni?
- Eu? Nu! protestă Ducu.
- Credeam... Ştiţi, de obicei într-o familie, dacă unul se îmbolnăveşte... Noi, de pildă! Soră-mea a mare din boala asta i s-a tras moartea. Eu m-am îmbolnăvit la vârsta de şaisprezece ani.
- Va să zică nu eşti bucureştean?
- Aş, din Brăila. Adică, dintr-o suburbie. Acuma îi spune "1 Mai". Dar mai înainte îi zicea "Nedelcu Chercea". Părinţii mei s-au despărţit când aveam zece ani. Tata a luat-o pe soră-mea, aia de s-a prăpădit, şi pe mine. Mama, pe Ionuţ, adică pe ăl mic! Mai târziu, când Ionuţ a crescut, n-a mai vrut să stea cu mama. A fugit şi a venit pe capul tatei. Atunci bătrânu', fiindcă îl îndrăgea mai mult pe Ionuţ decât pe mine, n-a mai vrut să mă ţină. I-a scris mamei să mă ia la ea, fiindcă se hotărâse la divorţ ca ei să-i rămână un copil. A ameninţat-o că dacă nu mă ia, o dă în judecată şi o face şi de panoramă la întreprinderea unde lucrează. Mama n-a avut încotro, şi m-a luat. Eu am fost bucuros fiindcă e mai a-ntâia să locuieşti la Bucureşti decât în provincie. Şi apoi trăgeam nădejdea că după terminarea şcolii medii are să fie mai uşor ca să urmez o facultate.
- Va să zică eşti student?
- Draci! Ar fi trebuit să fiu. Dar nici şcoala medie n-am izbutit să termin. Să nu credeţi că nu mi-a plăcut să învăţ. Dar, cum vă spuneam, m-am îmbolnăvit de plămâni. De atunci, zac mai mult prin sanatorii. Dumnezeu ştie ce fel de constituţie am eu! Cu antibioticele mulţi se înzdrăvenesc, de nici nu-ţi vine să crezi că au fost cândva bolnavi. Nu mai departe, fratele dumneavoastră. Când a venit la sanatoriu, avea la amândoi plămânii nişte caverne de toată frumuseţea. După opt luni a plecat sănătos tun. Pe când eu... O dată am stat în sanatoriu şi doi ani. Dar am plecat de acolo doar "ameliorat". De câte ori ies din sanatoriu, de fiecare dată pe fişa mea scrie: ameliorat. Revin în lume, dar după câteva luni, maximum un an, tot acolo mă întorc. Mă cunosc medicii, surorile ca pe un cal breaz. Ce să fac!.. Asta mi-e soarta. Ştiu că n-am să mă vindec niciodată. Barem dacă aş avea norocul s-o duc aşa, târâş-grăpiş, cât mai mulţi ani. N-am decât douăzeci de ani, şi tare mi-e milă de mine să mor atât de tânăr. Spuneţi şi dumneavoastră: dacă aţi fi în locul meu, ce-aţi face?
- Cu progresele pe care le-a făcut medicina, nu se mai moare aşa de uşor de tuberculoză, căută să-l consoleze Ducu, fără prea multă convingere.
- Mie îmi spuneţi!.. În boala asta, tovarăşe, eu sunt mai doctor decât toţi doctorii. De altfel, asta este şi consolarea mea. Că poate am să am noroc s-o mai duc aşa încă vreo câţiva ani. Când îmi dau drumul din sanatoriu, mă apucă un dor de viaţă cum nici nu vă puteţi închipui. Mi-e foame şi mi-e sete de viaţă. Puteţi să înţelegeţi asta, tovarăşe?
- Pot, desigur!
- Mda! Cumva puteţi. Dar exact, exact nu puteţi. Aţi putea numai dacă aţi avea plămânii mei. Da, da, abia atunci aţi înţelege de ce mi-e atâta foame şi sete de viaţă. Când ies din sanatoriu şi până mă întorc acolo sunt tot timpul în agitaţie, trepidaţie. Ce să fac! Aşa mi-e firea. Salariul, aşa şi-aşa. Dacă aş fi mai cumpătat, n-ar fi nici o problemă.
- Va să zică lucrezi undeva!
- Bineînţeles.
- Unde?
- Registrator la centrala cooperativei "Viitorul". Numai că, după, cum vă spuneam, în trei zile topesc toată chenzina. Pe urmă, o mai tapez pe mama, când are şi ea, mai împrumut de la colegi, mai vând câte ceva din casă, fără ştirea mamei. După aceea, când descoperă lipsa, bătrâna, săraca, mă blestemă să mor cât mai curând, ca să scape de mine. Nu-i port pică. Ea are plămâni sănătoşi. De unde să ştie ea ce înseamnă foamea şi setea de viaţă a unuia cu caverne în plămâni. Mi se pare însă că vă plictisesc, tovarăşe, cu necazurile mele.
Nu, Ducu nu se plictisea. Meseria îl învăţase să aibă răbdare. Ştia din experienţă că dacă un om s-a pornit să povestească, afli până la urmă de la el mult mai multe decât dacă i-ai pune întrebări.
- De loc! Mă interesează tot ceea ce îmi spui, tinere.
- Atunci e bine. Ştiţi, când n-am un leu în buzunar, mă apucă disperarea. Căci îmi place să mă distrez cu o fată într-un local. Să mâncăm câte o friptură, să bem un şpriţ, să dansăm. Dacă aş avea bani, în fiecare seară m-aş duce Ia local, tot cu altă fată. Al naibii de mult îmi place să dansez! Îmi place, deşi n-am voie. Mă paşte primejdia unei hemoragii, şi atunci gata: m-am curăţat. Din punctul ăsta de vedere bine că n-am bani. Şi mult îmi mai lipsesc. Câteodată mă bate gândul să dau o lovitură. Să fur. Dar n-am curaj. Eu, tovarăşe, nu sunt de felul meu fricos. Pot să spun că nici de moarte nu mi-e frică. De vreme ce ştiu că am să mor, de ce să-mi fie frică? La sanatoriu este o doctoriţă care face şi autopsii. Are statura ceva, ceva mai mare decât o şchioapă. De altfel, bună şi miloasă. De mine îi este milă - mi-am dat seama - tare milă. Ştie că în câţiva ani s-a zis cu mine. Îi e milă, adică, de tinereţile mele. Într-o zi, am intrat din întâmplare în sala de autopsie. Doctoriţa de care v-am vorbit tocmai se căznea să taie nişte coaste cu un fel de foarfecă. Puţintică la trup cum este ea şi cu putere puţină, se căznea rău de tot. Mi s-a făcut milă de ea. "Ia lasă-mă pe mine, tovarăşă doctor", i-am zis. M-a lăsat şi îndată am terminat treaba.
Când i-am povestit fratelui dumneavoastră, inginerului, nu-i venea să creadă. "Nu ţi-a fost frică, Baciule, că la noapte ai să visezi mortul?" m-a întrebat el. "Nu, tovarăşe inginer! i-am răspuns. Auzi, să-mi fie frică de morţi". Mie, tovarăşe, de nimic nu mi-e frică. Nu mi-e frică decât de miliţie. Puteţi să râdeţi de mine, cât veţi voi. N-am omorât pe nimeni, n-am furat un capăt de aţă. Şi cu toate astea, atunci când un miliţian se uită la mine, nu mă simt bine de loc. Da, tovarăşe, mi-e frică. Altfel credeţi că aş fi venit să-l caut pe tovarăşul inginer? Draci! De ce să-l deranjez de pomană. Dar fiindcă mi-e frică, m-am gândit că ar putea să mă sfătuiască. Păcat că-i plecat!
- Un sfat ţi-aş putea da şi eu, se oferi Ducu.
- Atunci să vă spun ce mi s-a întâmplat. Să tot fie cincisprezece zile? Da! Cam atâta. Eram într-o seară pe bulevard. Lume ca de obicei multă. Mai ales gagici. Şi eu n-aveam în buzunar decât cinci lei, fir-ar al dracului! La un moment dat, văd una... ce să vă spun? Să rămâi cu gura căscată. De rămas n-am rămas, dar de oprit locului m-am oprit să mă uit după ea. Şi numai ce aud pe unul lingă mine: "Babană, nu-i aşa?" "A-ntâia", i-am răspuns. Tipul era mai în vârstă ca mine. Era cred trecut de treizeci de ani. Un bărbat frumos, simpatic. Nu ştiu cum s-a făcut, dar, din vorbă în vorbă, când am ajuns cam în dreptul Cişmigiului, ne şi împrietenisem. M-a invitat la o bere. Spunea că face el cinste. Am acceptat. Era al naibii de simpatic. Ce să mai lungesc vorba, ne-am despărţit abia după miezul nopţii, dându-ne întâlnire pe a doua zi. O săptămână ne-am văzut seară de seară, şi de fiecare dată plătea el. Avea o mulţime de bani. Zicea că e inovator şi că tocmai primise un premiu pentru o inovaţie. Ba chiar mă şi împrumuta când îi ceream. Dacă aş face socoteala banilor pe care mi i-a dat, s-ar strânge ca la două mii de lei. Bani, nu glumă, nu-i aşa?
- Da, este o sumă, recunoscu Ducu.
- Într-o seară, mă anunţă că va trebui să plece în delegaţie la Reşiţa şi mi-a cerut să-i fac un serviciu cât va lipsi. Ei bine, ce serviciu credeţi că mi-a cerut? Să fiu de acord să primească pe numele meu un pachet cu nişte lucruri pe care urma să i le trimită fosta lui nevastă de care se despărţise. Nu voia să-i parvină coletul acasă în lipsă, fiindcă, mi-a explicat el, proprietarul i-ar fi reţinut lucrurile. "De ce?" l-am întrebat, fiindcă mi s-a părut lucru de mirare că el, care se juca nu alta cu banii se zgârcise la o amărâtă de chirie. "Chiria - mi-a explicat - o plătesc regulat. Dar ticălosul de proprietar nu e mulţumit cu chiria legală şi pretinde să-i mai dau ceva pe deasupra. Ştii, nu-i vorba de bani. E o chestie de principiu". Eu ce puteam să fac? Să-l refuz? Mă simţeam obligat faţă de el şi eram bucuros că mă pot revanşa făcându-i ia acolo un fleac de serviciu. Pe urmă, nici nu-mi trecea prin minte că la mijloc nu e lucru curat.
Dar să vedeţi ce s-a mai întâmplat. Acu' vreo trei zile primesc o scrisoare de la el. Mă vestea că fosta lui nevastă, având drum prin Bucureşti, nu mai trimisese pachetul prin poştă, ci îl adusese personal. Mă căutase acasă la adresa pe care el i-o dăduse şi fiindcă nu mă găsise şi nici pe maică-mea, ca să nu se întoarcă acasă cu lucrurile, depusese pachetul în Gara de Nord la ghişeul bagaje de mână. Mă ruga să scot eu pachetul şi să-l păstrez până când avea el să se reîntoarcă. De un colţ al scrisorii era lipită recipisa.
- Scuză-mă că te întrerup. Scrisoarea din ce oraş era expediată?
- Habar n-am! Nu mi-a venit în minte să mă uit. Probabil de la Reşiţa, fiindcă acolo îmi spusese că pleacă.
- O mai ai? insistă Ducu.
- Nu!
- Dar ce ai făcut cu ea?
- I-am dat-o înapoi!
- Şi de ce?