Privea pe fereastră, distrat, fuma şi trăgea cu urechea pur şi simplu ca s-o audă vorbind pe blonda cu halatul de culoarea purpurei.
"Are o voce foarte senzuală", îşi spuse. Şi fu încă o împrejurare - una din multele - când era nevoit să constate neconcordanţa ce exista între vocile oamenilor şi aspectul lor fizic. Blonda avea o voce "senzuală" - de fapt o voce care trăda firea ei senzuală, dar ochii, chipul, întreaga ei făptură nu dezvăluiau de loc tocmai această caracteristică a feminităţii ei.
Vocea soţului ei suna un pic dogită, un pic răguşită, fără a fi totuşi neplăcută. Ea vorbea repede, el, rar şi cu o anumită grijă pentru pronunţie, de parcă între cei doi nu ar fi avut loc un dialog banal, ci o lecţie de dicţiune, în care el era elevul, iar ea profesoara. Impresia mai era accentuată şi de faptul că bărbatul, după fiecare frază rostită, făcea o grimasă de silă, de greaţă parcă, asemenea unui băiat după ce a luat o doctorie neplăcută.
La un moment dat cocostârcul se întoarse spre el şi îl întrebă ceva în limba lui. Ducu îi răspunse, în germană, că nu cunoaşte limba engleză.
- Dacă vorbiţi limba germană, atunci ne putem înţelege în această limbă, păru că se bucură englezul. V-am întrebat dacă aveţi idee cam pe unde ne aflăm?
- Habar n-am! Ştiu doar că, spre prânz, va trebui să trecem graniţa elveţiană. Dar l-am putea întreba pe însoţitor.
- Lăsaţi, nu e absolut nevoie. Am întrebat într-o doară. Eu nu sunt niciodată grăbit, şi mi-e indiferent unde mă găsesc. Esenţialul e să nu stau locului.
În timp ce englezul îi vorbea, la un moment dat, soţia acestuia se întoarse cu faţa spre ei şi scoţând din buzunarul halatului o brichetă îşi aprinse o ţigară, mai înainte ca Ducu să aibă timp s-o aprindă pe a sa, ca s-o servească. Îi mulţumi, însoţind mulţumirea cu un surâs plin de amabilitate, după care, vârându-şi bricheta în buzunar, se întoarse ca să privească din nou prin fereastră peisajul pustiit de implacabila cruzime al toamnei.
Ducu avea sânge rece. O dovedise nu în puţine împrejurări. Cu toate acestea, a avut nevoie de un efort de voinţă excepţional ca să nu se trădeze. Mai precis, ca să nu se trădeze că le pricepuse jocul. Şi îl pricepuse, fiindcă în clipa când blonda şi angelica englezoaică şi-a aprins bricheta el şi-a dat seama că minuscula şi eleganta brichetă era, de fapt, un aparat fotografic.
De când îşi începuse cariera ca lucrător al Securităţii Statului, Ducu avusese prilejul să vadă multe asemenea "jucării", care mai de care mai ingenioase. "Jucăria" cu care îl fotografiase frumoasa blondă era aidoma cu aceea pe care o găsise în bagajul unui agent arestat cu vreo câteva luni în urmă.
- De unde veniţi? îl întrebă englezul.
- Din România.
- Sunteţi poate român?
- Da, sunt român.
Şi în gând:
"O faci tu pe şmecherul. Mă rog, n-ai decât!"
- Să ştiţi, ca român, vorbiţi foarte bine limba germană. Nu mi-aş fi închipuit.
- Şi dumneavoastră, ca englez, o vorbiţi destul de bine, i-o întoarse el.
- Cu mine e altceva. Eu vorbesc în mod curent engleza, germana, franceza, spaniola, italiana şi rusa.
- Şi care este limba dumneavoastră maternă? se interesă Ducu, nu fără intenţia de a fi ironic.
Acuma, când descoperise cu cine are de-a face, lunganul îi devenise dintr-o dată antipatic, la fel şi nevastă-sa.
- Limba mea maternă? Limba mea maternă e suedeza. Şi, paradoxal, tocmai pe aceasta aproape n-o ştiu vorbi. De aceea nici n-am enumerat-o printre limbile pe care le cunosc.
Ducu, prefăcându-se vădit interesat de cele ce auzea, întrebă cu voită naivitate:
- Foarte interesant!.. Şi cărei cauze se datoreşte faptul că aţi uitat limba dumneavoastră maternă?
- Adevărul e, domnule, nu că am uitat-o, ci că n-am vorbit-o în copilărie şi nici mai târziu. Părinţii mei au fost amândoi suedezi. Dar eu, din motive de ordin familial, bineînţeles, am fost crescut de o mătuşă de a mea, aflată în Noua Zeelandă, încă de la vârsta de trei ani. Din această cauză, adevărata mea limbă maternă a devenit engleza.
- Am fost convins că sunteţi englez.
- Multă lume crede la fel. Va să zică sunteţi din România. Am auzit că aveţi o ţară interesantă. E adevărat?
- Am impresia că dumneavoastră călătoriţi mult. De ce nu veniţi să ne vizitaţi ţara? La noi vin mulţi turişti din ţările apusene.
- De călătorit, într-adevăr, călătoresc mult. Dar nu mă duc acolo unde vreau, ci unde sunt nevoit să mă duc.
- Înţeleg!.. Sunteţi un om de afaceri şi călătoriţi numai în interes de afaceri.
- Sunt un om de afaceri, dar nu călătoresc pentru afacerile mele. Ele merg - şi încă bine - fără să fie nevoie ca eu să întreprind călătorii speciale. Probabil că are să vă pară ciudat ceea ce am să vă spun. Totuşi acesta este adevărul. Sunt un om - poate singurul pe faţa pământului - care păstrează unele amintiri - e drept vagi - din vieţile anterioare pe care le-a trăit. Dar probabil că acuma mă socotiţi nebun.
- De loc! Mi se pare chiar foarte interesant ceea ce spuneţi. Vă asigur că aştept, cu multă nerăbdare, să-mi daţi unele explicaţii.
Şi în gând:
"Nebun nu te consider, secătură, dar nu înţeleg ce naiba urmăreşti îndrugându-mi asemenea braşoave".
Complicea vlăjganului îi veni din nou poftă să fumeze. Numai că de data asta Ducu nu se mai repezi să-i ofere foc. O lăsă să folosească propria-i "brichetă". Mai mult, ca să-i uşureze munca, întoarse capul către ea şi surâse.
"Dacă vrei, îţi stau la dispoziţie şi pentru o poză din profil", îi vorbi el în gând.
- Bineînţeles că explicaţiile sunt absolut necesare, continuă individul care, între timp, se recomandase: Johan Ohlson, nume neaoş suedez. Spuneţi-mi, dumneavoastră nu vi s-a întâmplat niciodată să vizitaţi, pentru prima dată, un oraş şi să vi se pară anumite lucruri familiare? De pildă, o stradă, o anumită casă, un monument?
- Mărturisesc, domnule, că nu.
- Nici nu e de mirare. Aşa se întâmplă cu marea majoritate a oamenilor. Credeam însă, adică speram, că dumneavoastră sunteţi o excepţie. Sau poate că sunteţi chiar, dar fără să vă daţi seama. De pildă, e posibil că s-a întâmplat să vi se pară cunoscute unele lucruri, dar nu aţi fost conştient de aceasta, tocmai fiindcă ştiaţi precis că vă găsiţi pentru prima dată în acele meleaguri. De altfel, la început, aşa s-a întâmplat şi cu mine. Trebuie să vă povestesc cum am descoperit că posed o asemenea rară însuşire. De mulţi ani, aş zice încă din anii adolescenţei, foarte adesea mi se întâmplă să visez un vis, de fapt, un adevărat coşmar. Anume, că într-o anumită împrejurare, împreună cu alţi câţiva, am omorât un om, pe care l-am îngropat apoi pe ascuns într-un anumit loc. Locul, în vis, îmi este foarte familiar: Într-un parc public, mai precis într-un scuar, în spatele unei statui care reprezintă un bărbat în togă romană. Coşmarul constă în aceea că, în vis, mi-e o frică grozavă ca nu cumva să se descopere locul unde îngropasem cadavrul, fiindcă descoperirea lui ar duce implicit la arestarea făptaşilor.
Până aici nimic neobişnuit. Probabil că şi dumneavoastră vi s-a întâmplat să aveţi coşmare, şi nu unul singur. Factorul neobişnuit, de necrezut aproape, e însă altul, şi aveţi să-l aflaţi imediat. Acum şapte ani am făcut o călătorie în Italia. Pe atunci încă mai puteam călători numai pentru plăcerea de a cunoaşte lumea, care e frumoasă tocmai prin continua alternanţă a frumosului cu hidosul. Vizitând Italia, am ajuns şi la Brindisi. Într-o zi, plimbându-mă prin oraş, la un moment dat mi-am dat seama că strada pe care mergeam îmi este cunoscută. Am început să mă întreb cu ce stradă din alt oraş pe care îl vizitasem cândva semăna. Mergând mai departe pe acea stradă, am văzut o casă cu etaj, din piatră, veche, tare veche. Şi mai ales această casă mi se părea cunoscută. M-am oprit ca s-o privesc mai bine. Da, îmi era cunoscută. Cu cât o priveam mai mult, cu atât mi se părea mai familiară. Inima a început să-mi bată mai repede. Mă simţeam tare, tare mişcat, nici eu nu-mi dădeam seama de ce. Un băieţaş ieşi din casă şi veni să mă întrebe pe cine caut. M-am ruşinat şi am plecat mai departe.
Lunganul se întrerupse, fiindcă blonda lui complice începu să-i vorbească. Conversaţia dintre ei dură cam un minut, pe urmă ea intră în cabină. Prin uşa pe care o lăsase întredeschisă, Ducu o auzi fredonând.
- Probabil că soţia dumneavoastră o fi supărată pe mine.
De altfel, Ducu era intrigat că lunganul nu i-o prezentase.
- De ce?
- Fiindcă, din cauza mea, aţi lăsat-o singură. Probabil se plictiseşte.
- Cine, Malla? Ea nu se plictiseşte niciodată. De altfel, nu cunoaşte limba germană şi în nici un caz nu ar fi putut lua parte la conversaţia noastră. (Voit sau nu, lunganul ignora că aşa-zisa conversaţie se rezuma doar în a vorbi el tot timpul). În privinţa asta, vă rog să nu vă faceţi griji. Dar spuneam... ce?
- Spuneaţi că un copil a ieşit din casă să vă întrebe pe cine căutaţi şi că dumneavoastră, ruşinat, aţi plecat mai departe.
- Exact!.. Am plecat mai departe. Dar n-am ajuns decât până la colţul străzii. Acolo, am descoperit scuarul. Scuarul din vis, cu statuia care reprezenta nu ştiu care împărat roman, scuarul cu platanii lui bătrâni, cu liniştea lui, cu soarele nemilos al sudului. Da, era scuarul din vis, scuarul pe care îl visam adesea încă din anii adolescenţei. Dar oare era într-adevăr scuarul din vis sau numai o asemănare bazată pe una din acele extraordinare coincidenţe care se întâmplă nu de puţine ori în viaţa unui om? Înţelegeţi, era o întrebare la care trebuia să capăt neapărat un răspuns.
- Şi l-aţi căpătat? întrebă Ducu, deşi nu credea o boabă din cele ce-i îndruga lunganul.