Ştiţi, probabil, că dacă eşti dispus să cheltuieşti ceva bani, poţi obţine orice. Aşa s-a întâmplat şi acum şapte ani la Brindisi. Oferindu-mă să suport cheltuielile de refacere, am obţinut aprobarea să sap în spatele statuii, unde, prevedeam eu, existau unele antichităţi, asupra cărora mă obligam să nu ridic nici un fel de pretenţie. Am primit autorizaţia să efectuez săpături pe o suprafaţă de paisprezece metri pătraţi. Dar, după ce am găsit lucrătorii, i-am pus să sape mai întâi o groapă, care nu avea diametrul mai mare de un metru. Am indicat locul cu atâta precizie - îl visasem doar de atâtea ori - încât, la o adâncime nu mai mare de un metru şi jumătate săpătorii au găsit cadavrul. Acuma nu mai aveam nici un dubiu. Scuarul era acela din vis, iar scheletul descoperit în groapă era al omului pe care, cândva, îl omorâsem. Şi întrucât acum şapte ani nu aveam decât douăzeci şi cinci de ani, iar în Italia nu mai fusesem niciodată până atunci, nu-mi rămânea decât să trag concluzia că săvârşisem crima într-o altă viaţă.
- Şi bineînţeles aţi fost curios să stabiliţi când aţi mai trecut prin această "vale a plângerii", cum o numeşte biserica, anticipă Ducu, care nu înceta să se întrebe care era explicaţia acelei risipe de fantezie.
- Exact! M-am adresat unui expert, cerându-i să precizeze "vârsta" scheletului. Părerea acestuia a fost că avea o vechime de cel puţin două sute de ani şi că acela căruia îi aparţinuse avusese parte de o moarte năprasnică: fusese omorât cu un topor care îi despicase ţeasta. Da, domnul meu. În faţa dumneavoastră se află un om care a mai trăit o viaţă acum două sute de ani, şi în care viaţă a ucis un om despicându-i ţeasta cu toporul.
Ultima frază o pronunţă cu mâhnire, după care, oftând, începu să caute prin buzunare pachetul de ţigări.
Ducu îl oferi pe al său.
- Poate vreţi o ţigară românească.
- Mulţumesc.
Luă din pachetul "Snagov" o ţigară, o aprinse la bricheta lui Ducu şi începu să fumeze privind gânditor pe fereastră, ca şi când uitase că doar întrerupsese povestirea.
- ...Şi în viaţa aceasta pe care o trăiţi acuma, nu aţi simţit vreodată nevoia să... să mai comiteţi vreo crimă? Sper că nu-mi veţi lua în nume de rău că vă pun o asemenea întrebare, începu Ducu să lege firul discuţiei, ca şi când subiectul în sine l-ar fi interesat.
- Nu! Dimpotrivă, ca un fel de compensaţie, de când am descoperit că într-o altă viaţă am fost un ucigaş, preocuparea de a nu comite ceva ilegal a devenit o adevărată obsesie. Apoi cu alt ton, înviorat dintr-o dată: Ei, dar nu v-am spus ce extraordinare consecinţe a avut asupra mea descoperirea făcută. O primă consecinţă a fost aceea că m-am convins că sunt înzestrat de către natură - sau poate datorită unei regretabile erori a acesteia - cu facultatea specială de a păstra aduceri aminte din existenţele anterioare. Vă rog să notaţi, am spus "existenţe" şi nu "existenţă", şi nu întâmplător. Convingerea că am trăit mai multe existenţe a însemnat cea de-a doua consecinţă. Veridicitatea - dovedită - a visului, m-a făcut să devin mult mai atent la ceea ce în general, mai înainte, nu dădusem o atenţie deosebită. De pildă, să răsfoiesc un album şi deodată să mi se pară că recunosc o stradă, un monument. Sau să-mi treacă prin minte nu ştiu ce întâmplări la care sigur nu fusesem de faţă. Să-mi apară chipul unor oameni pe care nu-mi aminteam să-i fi văzut cândva. Sau, în fine, să simt nevoia de a vizita un anumit oraş, un anumit colţ de ţară sau o anumită tavernă dintr-un anumit port, fără să am habar unde, pe care meridian al pământului le-aş putea găsi. Ele însă erau pentru mine realităţi posibile. Şi deveneau cu adevărat realităţi, pe măsură ce, cercetând, descopeream că ele există.
Şi iată cum, din dorinţa de a nu lăsa neexploatată această extraordinară facultate - pe care eu o consider, vă repet, o eroare a naturii - de şapte ani, nu fac altceva decât să călătoresc într-una, cu unicul scop, acela de a descoperi dovezile existenţelor mele anterioare.
- Şi până acuma v-aţi descoperit multe existenţe? întrebă Ducu, afectând acelaşi interes.
- Până în prezent, patru. Dar, întrucât mereu descopăr în mine reminiscenţe ale trecutului, probabil că am trăit mult mai multe vieţi. În cele patru vieţi anterioare am vieţuit în India, la Madras, în Corsica, la Bastia, în Cuzco, vechea capitală a imperiului Incaşilor, unde, după toate probabilităţile, am fost mare preot, acum vreo mie şi patru sute cincizeci de ani, şi, în fine, în Italia, la Brindisi, unde, după cum aţi aflat mai înainte, am ucis un om. Dar mi se pare că v-am plictisit destul.
- Dimpotrivă, a fost foarte palpitant tot ceea ce mi-aţi povestit, protestă Ducu.
- În acest caz, sper că nu mă veţi refuza, dacă voi face propunerea să bem câte un păhărel de coniac. Va fi acesta un prilej ca să v-o prezint pe Malla. Vă pot asigura că un coniac atât de bun ca al nostru nu veţi avea prilejul să beţi nicăieri pe unde veţi călători, pentru simplul motiv că o asemenea calitate nu există în comerţ.
- Ştiţi, n-aş vrea s-o stingheresc pe doamna. Poate că s-o fi culcat din nou, protestă el de formă.
- Cine, Malla? Exclus. Ea nu doarme ca lumea nici noaptea, necum în timpul zilei. Pe cuvânt de onoare, aş pune rămăşag că ne-a luat-o înainte şi acuma bea de una singură. Vă rog să veniţi.
Ducu îl urmă. Lunganul făcu prezentările:
- Ea e Malla. Dumnealui este domnul...
- Bădilă - îi veni în ajutor Ducu.
- Numele dumneavoastră e infernal de greu de pronunţat, domnule.
- Nu mai greu decât al dumneavoastră. Apoi către ea, în franţuzeşte: Soţul dumneavoastră a insistat. Dacă prezenţa mea este inoportună, vina mea constă în aceea că nu am avut destulă tărie să rezist insistenţelor dumisale.
- Oh, dar faceţi o mare confuzie, domnul meu, îl întrerupse ea vorbindu-i într-o franţuzească impecabilă, care contrasta izbitor cu franceza aproximativă pe care el o vorbea. Nu-i sunt soţie. Îi sunt metresă. Nu-i aşa, Johan?
- Eşti teribilă, Malla. Toată lumea trebuie neapărat să afle care sunt raporturile dintre noi!
- Dar, dragă Johan, tu ştii că mie nu-mi place ca oamenii să mă creadă mai onorabilă decât sunt în realitate.
"În ceea ce mă priveşte, pot să te asigur că nu se va întâmpla aşa", îi replică în gând Ducu.
- Draga mea, tu nu eşti nici bună şi nici rea. Eşti o femeie adevărată. Şi o astfel de femeie este dincolo de bine şi de rău. Ţi-am mai spus-o de atâtea ori. Dar, scumpo, n-ai vrea să ne dai şi nouă câte un păhăruţ de coniac?
- Cum să nu. Aşezaţi-vă cum puteţi, pe unde puteţi.
Lunganul se cocoţă în patul de deasupra. Ducu se aşeză pe patul blondei...
- Sper că are să vă placă, domnule, coniacul nostru.
Ducu urmări cu multă atenţie operaţia de umplere a celor trei păhăruţe din material plastic.
- Acesta e al dumneavoastră, domnule, i se adresă blonda întinzându-i paharul.
Ducu primi paharul, dar, amabil, i-l întinse lunganului. Faptul că blonda turnase în toate cele trei păhăruţe din aceeaşi sticlă, era o dovadă certă că invitaţia nu ascundea intenţii necurate. În sticlă era coniac probabil curat. Dar în păhăruţ, înainte de a-l umple, avusese posibilitatea şi timpul să pună eventual ceva care să-l adoarmă. Ştia că exista un narcotic sub formă de cristale foarte fine, aproape invizibile, care, dizolvate într-un lichid alcoolizat, provoca un somn profund, de câteva ore. Desigur, interesul lui era nu să împiedice, ci să faciliteze intenţiile lunganului şi ale complicei lui. Totuşi, nu voia să devină "victimă sigură", chiar de la începutul călătoriei sale. Acesta fusese motivul că pasase lunganului paharul pe care i-l oferise Malla.
Ohlson - lunganul - acceptă păhăruţul fără nici un fel de obiecţie, ceea ce însemna că temerea sa nu fusese întemeiată. Mai mult, se grăbi să ridice paharul pentru a-l închina:
- În sănătatea dumneavoastră, domnule.
- În sănătatea doamnei, a dumneavoastră.
- Pentru prietenie, domnule! ură Malla, privindu-l pe sub gene, dând cuvintelor un înţeles nu prea greu de priceput.
Coniacul era excelent şi Ducu îl degustă cu o plăcere deplină. Tocmai de aceea nu avu nimic de obiectat atunci când, pentru a doua oară, blonda îi turnă în pahar.
- Sper că vă place coniacul nostru? îl întrebă ea.
- Nu găsesc, doamnă, cuvinte ca să-l laud atâta cât merită.
- Auzi, Johan?.. Şi tu care nu voiai să-l cumperi.
- Nu voiam, dar cunoşti motivul, scumpa mea.
- Ştiţi, Johan e un băiat adorabil. Dar câteodată e exasperant de ridicol. Închipuiţi-vă, puţin a lipsit să-l refuze pe cel care i l-a oferit, fiindcă se temea că ar putea fi de furat.
- Dar, iubito, sigur că individul acela a furat sticlele dintr-o pivniţă particulară. Aş vrea să-mi spui tu dacă la Londra sau la Paris pot găsi de cumpărat un astfel de coniac.
- Mie mi se pare şi mai bun tocmai fiindcă este de furat.
- Dar bine, dragostea mea, ştii foarte bine că am oroare să fac - cu bună ştiinţă - ceva ce ştiu că este interzis. Pe când tu, nu eşti atrasă şi nu te pasionează decât ilicitul. Chiar aşa, domnule. Malla nu poate suferi ciupercile. Dar dacă i-aţi oferi nişte ciuperci şterpelite, chiar dacă ar fi preparate greceşte - mai ales gătite aşa nu le poate suferi - vă garantez că le-ar mânca pe toate cu aceeaşi plăcere cu care devorează stridiile. Aşa-i, scumpo?
- Sigur că da, iubitule. E plictisitor să faci numai ceea ce îţi este îngăduit prin lege. Ştiţi, eu am făcut în viaţa mea o mulţime de lucruri interzise, nu din convingere, ci pur şi simplu pentru plăcerea de a face tocmai ceea ce nu-mi este îngăduit. Am făcut, de pildă, contrabandă şi trebuie să vă spun că m-a amuzat teribil să-i păcălesc pe vameşi. Nu vreau să vă înşir toate încălcările de lege pe care le-am comis. Mi-e teamă că v-aş deveni nesuferită. Fiindcă, totuşi, îmi place să fiu sinceră, nu vă pot ascunde faptul că în vreo două rânduri am şi furat. Am avut pe deasupra satisfacţia de a constata că sistemul meu a fost foarte ingenios. Atât de ingenios, încât am şterpelit nişte lucruri chiar de sub nasul acelora puşi să le păzească. Sper că nu v-aţi scandalizat. Dar ce să fac? Asta sunt eu. Un singur lucru mi-a mai rămas să încerc. Să comit o crimă.
- Iubito, dar e odios ceea ce spui!.. Vrei ca în toate existenţele tale viitoare să fii chinuită de coşmarul faptei tale? Vrei să păţeşti ca mine? Să suferi ca mine?
- Dragul meu, dar nu e de loc sigur că natura va greşi şi cu mine, aşa cum a făcut cu tine, înzestrându-mă cu însuşirea de a păstra reminiscenţe din existenţele anterioare. Trebuie că e tare interesant, palpitant chiar, să comiţi o crimă, fie ea chiar perfectă, şi să-ţi fie frică să nu te descopere poliţia. În orice caz, scumpule, dacă mă hotărăsc, să ştii că nu va trebui să-mi caut prea departe victima. Dacă mă voi decide să comit o crimă, pe tine te voi ucide.