Cel de-al doilea agresor, cel tânăr, care nu scoase o vorbă şi care, după cât îşi putea da seama Ducu, nu ştia româneşte, îşi pierdu răbdarea. Îl apucă de ceafă şi îl împinse în maşină.
Ducu, necunoscând oraşul, nu-şi putu da seama încotro se îndrepta maşina, gonind cu maximum de viteză permisă. Deşi o făcea pe speriatul, nu era de loc. La volanul maşinii luase loc cel tânăr. Celălalt, în spate, în dreapta lui.
"M-au răpit, îşi vorbi el privind cu coada ochiului la individul pe care îl avea în dreapta sa. Mare scofală! Credeam că vor fi mai inventivi. Răpirea face doar parte din metodele lor obişnuite. Cred că pot anticipa, punct cu punct, tot ceea ce are să se întâmple cu mine de acum încolo". (Mai târziu, Ducu avea să-şi schimbe părerea, lucrurile desfăşurându-se cu totul altfel decât îşi închipuise el). - Unde mă duceţi? întrebă din nou, ceva mai târziu, deşi îi era aproape indiferent.
Trebuia însă să se arate îngrijorat.
- Veţi vedea, când vom ajunge. Deocamdată, ca să treacă timpul mai uşor, fumaţi o ţigară.
Şi-i întinse pachetul.
- Mulţumesc! Prefer să fumez pe ale mele.
- Ţigări din ţară?
- Din ţară. "Snagov".
- "Snagov"? Înainte nu erau. Astea-s reperiste?
- Da, reperiste. Vrei una?
- Mă rog, ca să nu vă refuz.
Îi dădu o ţigară. I-o aprinse. Fumară câtva timp amândoi, în tăcere.
- E bună? întrebă Ducu ceva mai târziu, în speranţa că, legând o conversaţie, va putea afla câte ceva.
Celălalt, ghicindu-i parcă intenţia, îi replică:
- Nu e rea. Dar acuma gata. Vă rog, nu mai întrebaţi nimic, fiindcă n-am să vă răspund. Nu am voie.
Curând după aceea, Ducu îşi dădu seama că maşina îi ducea spre mare. Pe o şosea netedă ca o oglindă, maşina goni de-a lungul coastei presărată cu vile. După aproape o oră, opriră dinaintea uneia, scufundată cu desăvârşire în întuneric.
- Coborâţi, vă rog!
Coborî. Imediat fu încadrat de cei doi. Vila se afla în mijlocul unei grădini cu o floră luxuriantă. Ducu crezu că îl vor duce în casă, dar se înşela. Ocoliră clădirea şi, pe o alee asfaltată, începură să coboare până la mare. Acolo se afla un mic ponton, pe care apele mării îl săltau într-una. Era de mirare cum de nu-l aruncau pe mal. Lângă ponton era ancorată o şalupă aproape cât un remorcher de pe Dunăre. Urcară în ea toţi trei. Individul cel tânăr - şoferul - porni motorul şi îndreptând prora în pieptul valurilor o porni spre larg.
Ducu vru să rămână afară, pe covertă, dar individul care vorbea româneşte îi ceru politicos să coboare în cabină. Cabina era încăpătoare, capitonată cu pluş albastru, elegantă. Se găsea acolo şi un bar.
În lipsa barmanului, răpitorul său se servi singur. Îşi umplu un pahar de whisky, pe care îl bău fără sifon.
- Doriţi şi dumneavoastră un whisky?
- Aş prefera un coniac.
- Coniacul nostru e foarte bun.
Auzind aceasta, Ducu se întreba dacă îi va da să bea acelaşi coniac pe care îl băuse în tren. Era şi acesta foarte bun, dar nu la fel de bun ca acela cu care fusese tratat de presupusul Johan Ohlson şi de serafica Malla.
Abia apucă să golească paharul, şi motorul şalupei se opri.
- Gata! Am ajuns.
Ieşiră pe puntea şalupei, care oprise chiar lângă pasarela unui iaht.
- Urcă!
Începu să urce pasarela. Era primul. După el urmă individul care vorbea româneşte, apoi celălalt, care tot drumul nu scosese un singur cuvânt. Pe puntea iahtului, chiar lângă pasarelă, aştepta un individ cu favoriţi, îmbrăcat în livrea, exact ca într-un film de epocă. Se înclină în faţa lui şi cu tonul cel mai respectuos posibil îi ură bun sosit pe iaht, în limbile franceză, engleză, italiană şi spaniolă. După aceea, cu acelaşi ton respectuos, îl întrebă în care limbă preferă să i se adreseze. Optă pentru germana, pe care o vorbea cel mai bine.
- Am luat notă, domnule. Acum, vă rog să mă urmaţi.
Şi înclinându-se, cu o exagerată politeţe, o porni înainte.
Tânărul, o dată ajuns pe punte, dispăru. Rămase, şi acum venea în urma lui, la un pas, celălalt. Ducu încetini pasul, ca să fie ajuns din urmă, dar acela, dinadins, continua să păstreze distanţa. Privi peste umăr. Individul băgase acum pistolul în buzunar. (Cât timp urcase pasarela, îl tot simţise împungându-l în spate cu ţeava). Valetul se opri în faţa unei uşi de sub puntea de comandă. O deschise şi, înclinându-se, îl pofti să treacă pragul. Ducu se execută. Păşi într-o mică încăpere, un fel de vestibul. Drept în faţa lui era o uşă, care se deschise singură, încet şi fără zgomot. Ducu păşi mai departe. Îl urmară în încăpere valetul şi individul care vorbea româneşte. Uşa se închise, tot singură, imediat după ei.
- Acesta este apartamentul ce vi s-a rezervat, domnule, îl anunţă valetul.
Într-adevăr, era un apartament. Încăperea în care se aflau constituia ceea ce s-ar numi living-room. O bibliotecă, pe unul din pereţi, plină cu cărţi scrise în limbile franceză, engleză şi germană. Măsuţă şi două fotolii, toate trei piesele foarte joase. Un televizor cu ecran mare, pe unul din rafturile bibliotecii. Pe o altă măsuţă, un aparat de radio cu transistori. Câteva tablouri pe pereţi - acuarele. Într-un colţ, în cealaltă jumătate a încăperii, un bufet care, de fapt, era bar, cum avea să se convingă mai târziu. O masă, la care puteau prânzi comod două persoane. Pe un alt perete, opus aceluia unde se afla biblioteca, un ecran pentru proiecţii. În cealaltă încăpere era dormitorul propriu-zis. O altă uşă ducea în camera de baie. Totul - ca dimensiuni şi proporţii - era calculat în aşa fel ca spaţiul să fie folosit la maximum.
- Nu aveţi să vă simţiţi rău aici, îi spuse răpitorul său.
Ducu nu avu când să-i răspundă, fiindcă vorbi acum valetul.
- Peste cât timp doreşte domnul să supeze?
- Să zicem peste o jumătate de oră, răspunse în locul lui celălalt.
- Prea bine, domnule.
Valetul se înclină şi se retrase de-a-ndăratelea, întocmai ca într-un film de epocă.
Privind după el, Ducu numai cu greu îşi putu ascunde zâmbetul. Era chel, dar purta favoriţi lungi, până mai jos de lobul urechilor, stufoşi şi cărunţi. Nasul borcănat şi lângă nara stângă un neg cât o alună, pe care crescuseră două fire de păr negre. Buzele, groase şi bărbia, ascuţită. Ochii îi erau pătrunzători, dar nu-ţi puteai da seama ce culoare aveau, din cauza sprâncenelor împreunate şi atât de stufoase, încât îi umbreau.
Dar ridicolul nu ţinea de fizic. Era ridicol prin îmbrăcăminte. Livrea de culoare albastru deschis. Pantaloni, numai până sub genunchi. Ciorapi albi şi pantofi de lac negru, cu catarame de argint.
- Ce-i cu caraghiosul ăsta? întrebă Ducu pe cel cu pistolul.
- Sugar v-a fost pus la dispoziţie.
- Aşa îl cheamă? Ce-i, englez?
- Sugar, chiar dacă a ştiut cândva ce naţie este, a uitat de mult. E un om foarte cultivat, să ştiţi. Cred că are să vă placă, bineînţeles după ce vă veţi obişnui cu el.
- Şi de ce umblă aşa de caraghios îmbrăcat?
- Pe Nebel oamenii nu fac totdeauna numai ceea ce le place. Şi acuma, daţi-mi voie să mă retrag. Să mă spăl şi să mă schimb. Vom mânca împreună, dacă vă face plăcere.