El nu protestă. Dintr-o dată nici să vorbească nu mai putea. Se mulţumi să dea doar din cap afirmativ.
Aşa cum şi starea de euforie îl cuprinsese dintr-o dată, la fel şi acum oboseala, deprimarea, amărăciunea puseseră stăpânire pe el. Dintr-o dată i se făcu silă de miss Holly, de Val, de Val care, cât timp dansase, zâmbise într-una, desigur bătându-şi joc de el, silă de propria lui persoană.
"Haide, căraţi-vă!.. Duceţi-vă amândoi la dracu' şi lăsaţi-mă singur", îi apostrofă. Dar numai în gând. Dar nu din prudenţă, ci fiindcă se simţea atât de obosit, încât nu era în stare să deschidă măcar gura.
- Bine, atunci ne ducem. Noapte bună! Sper că te vei odihni bine pe vasul meu.
Plecară. Uşa se deschise când se apropiară de ea.
Uşa se închise după ei.
"Trebuie să mă culc. Neapărat trebuie să mă culc. Scârba de Holly sigur mi-a turnat ceva în băutură".
Ce anume îi turnase nu-şi putea da seama. Beat nu era. Acuma era, dimpotrivă, foarte, foarte lucid, în schimb, se simţea atât de trist, atât de inexplicabil de deprimat, încât dacă ar fi avut o armă asupra lui şi-ar fi zburat creierii.
"Ce mi-a turnat scârba în băutură?"
Nu, beat nu era. Dar nici normal. Sila de viaţă, deprimarea care îl tălăzuia o datora tot băuturii lui miss Holly.
"Trebuie neapărat să mă culc şi să dorm. Altfel cine ştie ce prostie sunt în stare să fac".
Abia izbuti să se dezbrace. Câteva minute mai târziu, când se lungi în pat, observă că vedea, de acolo de unde se afla, prin uşa întredeschisă, ecranul de pe perete.
"Dacă ăştia vor proiecta filme, le voi putea viziona stând culcat în pat".
Se deşteptă târziu. Îi era capul greu şi se simţea obosit de parcă abia se vârâse în pat să doarmă.
"Hotărât, Holly mi-a pus ceva în cocteil", fură primele cuvinte pe care le rosti, vorbindu-şi lui însuşi.
Duşul rece îl mai învioră. Şi oboseala parcă se mai risipi. Cum ieşi din baie, Sugar se înfăţişă cu micul dejun.
- Bună dimineaţa! Se pare că v-aţi odihnit bine, domnule. Arătaţi splendid.
Ducu nu-i răspunse. Convins că valetul gândea exact invers, vru să-l expedieze în termeni nu tocmai politicoşi, dar nu izbuti. Parcă i se încleştaseră fălcile şi nu putea vorbi. Mâncă în tăcere, fără poftă. Când îşi aprinse o ţigară, îi fu şi mai clar ce se întâmpla cu el. Iată, era robul unei inexprimabile depresiuni sufleteşti. Se simţea tălăzuit de tristeţe, o tristeţe pe care o simţea aproape fizic. Începură să dea năvală o mulţime de amintiri dureroase. Sălceanu, tovarăşul său, ce fusese răpus de gloanţele unui diversionist încolţit într-o pădure... Îl văzu pe Sîrbulescu pornind la atac, viu şi sigur, pentru ca zece minute mai târziu o schijă de brand să-l decapiteze pur şi simplu, iar el, Sîrbulescu, să mai continue să alerge cu arma în cumpănire un pas, doi, trei - un om fără cap... Retrăi, după atâţia ani, clipa când la lumina puţină a lanternei şi-a dat seama că omul peste care se prăbuşise era tatăl său... I se perindară pe dinaintea ochilor chipurile unor oameni care avuseseră un sfârşit violent. Şi se trezi fluierând abia auzit "Marşul funebru" din Eroica, cea de-a treia Simfonie a titanului Ludwig van Beethoven.
"Îmi cânt singur prohodul!" îşi spuse oftând, copleşit de o şi mai mare tristeţe.
Era convins că are să moară. Cum avea s-o sfârşească, nu ştia, dar nici nu-l interesa. Îi era indiferent. Îi era indiferent că peste puţin timp nu va mai fi în viaţă. În afară de o vagă înduioşare faţă de propria lui persoană, nimic altceva nu simţea.
"Ce Dumnezeu se întâmplă cu mine?" se întrebă.
Dar să gândească mai departe, să-şi răspundă, nu izbuti. Se simţea atât de deprimat, atât de istovit fiziceşte, încât creierul său nu mai era în stare să gândească. Dimpotrivă, parcă ar fi vrut chiar să se termine totul mai repede. Nu se simţea în stare să reacţioneze în nici un fel. Da, da, se simţea atât de istovit, atât de deprimat, încât până şi mintea istovită renunţase să mai gândească.
Făcu o sforţare şi până la urmă izbuti să se ridice din fotoliu, hotărât să se plimbe prin cabină. Asta îi făcu întrucâtva bine. Parcă şi gândurile începură să i se dezmorţească. De undeva, din adâncul fiinţei lui, porni să urce spre straturile luminoase ale conştiinţei sentimentul primejdiei. Ce se întâmplă cu el, nu era ceva normal. Trebuia, neapărat trebuia să se scuture de apatia care pusese stăpânire pe el. Primejdia tocmai întrasta consta: în lipsa de voinţă. Şi a nu se smulge acestei stări însemna a face jocul duşmanilor săi. De unde şi până unde această stare abulică, tocmai la el, un om de acţiune, un om cu voinţă de cremene? Explicaţia nu era greu de găsit. Desigur, se datora unei cauze exterioare. Era o stare sufletească dirijată de factori externi. Poate că tocmai de aceea fusese adus pe vas. Poate că tocmai de aceea i se păruse lui că lucrurile se desfăşuraseră altfel decât după tipicul cunoscut. Era poate aceasta o metodă, sau un procedeu nou de racolare? Ei, da! Nu era de loc exclus. Mai întâi, cu ajutorul unui drog îi produseseră starea de abulie. Pe urmă? Ei, cine ştie ce avea să mai urmeze. În orice caz, tot ceva pe linia slăbirii, sau chiar anihilării totale a voinţei proprii. Poate că descoperiseră altceva mai bun decât "detectorul de minciuni". Se convinseră probabil că aparatul acela nu face doi bani dacă omul asupra căruia este încercat are voinţă, sânge rece şi, mai ales, crede în justeţea cauzei sale. Şi dacă nu se înşeală cumva, însemna că Val şi Holly nu-şi pierduseră timpul, ci acţionaseră chiar din prima seară.
"Probabil începutul l-a făcut Holly, cu cockteilul ei", îşi spuse, ducându-se să se aşeze din nou pe fotoliu, fiindcă nu mai putea sta în picioare de obosit ce se simţea. Numai că imediat ce se aşeză, se întâmplă ceva şi mai ciudat. Uită pur şi simplu la ce se gândise mai înainte. Şi o clipă mai târziu nu mai ştiu ce se întâmplă cu el. Pe urmă, când Sugar îi aduse masa de prânz, Ducu fu convins că dormise tot timpul şi dacă nu venea Sugar ar fi continuat să doarmă. Dovada că dormise o constituia visul. Visul pe care şi-l amintea perfect. Un vis în care personajele principale fuseseră el şi Holly. Ce mai pramatie şi Holly asta! Cel puţin în vis. În vis, Holly făcuse strip-tease. Pe urmă, tot în vis, el îşi pierduse cu desăvârşire capul. El şi cu Holly...
- Masa e servită, domnule!
- Ce-ai spus, Sugar?
- Am spus, domnule, că masa e servită.
- Bine, Sugar. Nu mi-e foame, dar am să încerc să mănânc ceva.
- Faceţi foarte bine, domnule. Şi eu, în locul dumneavoastră, aş face la fel.
- Mănânc singur, Sugar?
- Singur, domnule.
- Domnul Val nu vine să-mi ţină tovărăşie?
- Domnul Val nu se află pe vas.
- Trebuie neapărat să-i vorbesc.
- Când se va reîntoarce, am să-i aduc la cunoştinţă dorinţa dumneavoastră.
- Se va reîntoarce curând?
- Îmi pare rău că trebuie să vă dezamăgesc, domnule, dar până mâine nu cred că se va reîntoarce.
- Căpitanul de Cursă Lungă s-a reîntors?
- Sunt profund mâhnit, domnule, că şi de data asta nu vă pot da o veste îmbucurătoare. Domnul Căpitan de Cursă Lungă lipseşte şi el. Pe vas se află doar echipajul şi... miss Holly.
Sugar, cu manierele sale exagerat de afectate şi cu vorbirea sa preţioasă, era atât de ridicol, încât nu izbutea să-i fie antipatic, deşi era convins că, pe vas, atribuţiile lui adevărate erau altele decât acelea care incumbă meseriei de valet.
- Sugar, când are să se termine porcăria asta?
- Desigur, nu prea e plăcut să mănânci de unul singur, se prefăcu Sugar că nu înţelege sensul întrebării. Eu, domnule, prefer să nu mănânc deloc decât să iau masa singur. Vreţi, poate, s-o rog pe miss Holly...
- Să ştii, Sugar, că nu te prinde când încerci s-o faci pe prostul. Cât priveşte pe miss Holly, află Sugar, că nu doresc s-o văd. Spune-mi, Sugar, aici, pe vas, există măcar un singur om care să nu fie un mare ticălos?
Pe urmă nu-şi mai amintea nici ce spusese, nici ce se mai întâmplase cu el. Parcă la un moment dat uşa se deschisese şi în prag apăruse miss Holly. Miss Holly, şi mai frumoasă şi mai surâzătoare ca în ajun. Pe urmă... Pe urmă, tot ceea ce îşi mai amintea desigur că nu se întâmplase în realitate, ci doar în vis. Fiindcă era identic aceluia din ajun.
Când se trezi din somn, începea să se întunece. Umbrele înserării se întindeau ca nişte fâşii verticale pe ecranul pe care, şi de acolo din fotoliul unde se cuibărise, tot în faţă îl avea.
"Iată a trecut încă o zi", îşi spuse dând să se ridice din fotoliu, fără să izbutească însă.
Numai atâta fu lumină în clarul conştiinţei sale. Pe urmă, iarăşi adormi, dacă ceea ce lua el drept somn era şi în realitate. Nu era de loc sigur că Sugar venise să-l întrebe dacă nu doreşte să-i servească cina... Nu era de loc sigur dacă îl trimisese la toţi dracii... Nu era de loc sigur dacă aruncase după el cu scrumiera fiindcă insistase să mănânce... Nu era de loc sigur dacă, după aceea, miss Holly îl rugase să bea un cockteil şi el o refuzase. Nu era de loc sigur că ea, supărată, a băut trei pahare de cockteil unul după altul, nici dacă a pus apoi magnetofonul şi nici dacă a dansat, de una singură, un twist intitulat "Inima mea e un balon"... Nu era sigur dacă miss Holly făcuse iarăşi strip-tease. Nu, nu era de loc sigur că se întâmplaseră în realitate toate aceste lucruri. În schimb, era foarte sigur că visase din nou acelaşi vis, mereu acelaşi vis, cu numai două personaje: el şi miss Holly. Visase, sigur că visase, fiindcă luxuriantele imagini ale visului, chiar acuma când era treaz - de fapt nu era foarte sigur că dormise propriu-zis - continuau să ruleze pe dinaintea ochilor săi care priveau absenţi, parcă lipsiţi de viaţă, albul imaculat al ecranului din cealaltă cameră.
Totul era halucinant, de neînţeles pentru el. Realitatea părea răsturnată şi el nu-şi putea da seama dacă realitatea nu era vis şi ceea ce considera el vis nu era, de fapt, realitate. Timpul, de asemenea încetase să existe pentru el. Nu ştia dacă trecuse o zi, două sau o săptămână. Nu ştia, fiindcă însăşi noţiunea de timp dispăruse din conştiinţa sa. Crâmpeiele de luciditate, puţine câte erau, alternau când ziua, când noaptea, dinadins dirijate aşa, ca el să nu-şi mai poată da seama ce se petrecea cu el. În privinţa aceasta, bâjbâia într-o totală incertitudine. Singura certitudine: visul! Mereu acelaşi. El!.. Holly!.. Incertitudinea era dublată de o totală indiferenţă. Puţin îi păsa că pe Val parcă îl înghiţise pământul. Puţin îi păsa că nici Căpitanul de Cursă Lungă nu se arată. Puţin îi păsa că era ţinut prizonier. Puţin îi păsa că nu mai putea ţine socoteala trecerii timpului.
În cea de-a treia zi se ivi prilejul să-l vadă pe Căpitanul de Cursă Lungă. În cea de-a treia zi se trezi din somn sau din ceea ce credea el că este somn. Numai că de data aceasta lumina din clarul conştiinţei nu dură doar câteva minute. De data asta mintea îi era limpede şi nici nu se mai simţea istovit. Avu putere să se dea jos din pat imediat, să facă o baie şi, apoi, în timp ce se îmbrăca, să fredoneze chiar o melodie. Mai mult, constată că îi este tare foame. Aşteptându-l pe Sugar să-i aducă ceva de mâncare, deschise unul din hublouri şi respiră adânc aerul sărat al mării. Soarele se scufunda încet, departe la orizont, resemnat şi însângerat. Iahtul se legăna uşurel în tangaj. Şi abia acum Ducu îşi dădu seama că vasul se afla în largul mării şi se îndrepta cu o viteză mijlocie către o destinaţie necunoscută. Şi fiindcă acum era el treaz, lucid, se nelinişti. Unde îl duceau? Dacă în timp cât fusese în starea aceea de abulie, de inconştientă, se trădase?