CAPITOLUL III
Pentru a treia oară consecutiv viziona filmul care consemna drumul parcurs de Lucian Fuiorescu de acasă de la el şi până la grădina zoologică de la Băneasa. Bogdan se mirase că, în loc să caute să dea de urma Aspasiei, nu se îndura să părăsească pista Lucian Fuiorescu. După părerea lui, pista aceasta nu avea vreo legătură cu cealaltă: Aspasia - Chivu Boraş. Erau, pretindea el, două, dacă nu chiar trei piste paralele. De unde, la început, susţinuse că Lucian Fuiorescu şi Aspasia erau complici, acuma căzuse în extrema cealaltă.
În ceea ce îl privea, Ducu - fără a fi foarte convins că va izbuti - înainte de a abandona pista Lucian Fuiorescu - mai bine zis înainte de a o preda lui Bogdan - voia să încerce, pentru ultima dată, să găsească explicaţia deselor vizite ale lui Fuiorescu la grădina zoologică. Itinerarul parcurs de acesta fusese filmat şi vizionat de mai multe ori de întreaga echipă operativă. Că Lucian Fuiorescu nu se ducea doar să se amuze, era clar. Dar ce anume căuta acolo nu mai era de fel clar. Presupuneri se puteau face destule. Dar nu de presupuneri avea nevoie, ci de certitudini.
Când şi cea de-a treia vizionare luă sfârşit, tocmai când se pregătea să părăsească sala de proiecţie, deodată avu intuiţia deficienţei filmului. Lacuna de bază a filmului consta în faptul că nu reda decât printr-un singur cadru timpul pe care Fuiorescu şi-l petrecea în faţa cuştilor maimuţelor.
Ducu îşi puse atunci următoarea întrebare: "Dacă până ajunge la maimuţe Fuiorescu nu comunică absolut cu nimeni, nu cumva tocmai acolo când, chipurile, se amuză copios, de-a valma cu copiii, izbuteşte, pe o cale sau alta, să stabilească vreo legătură?"
Fără să fie foarte sigur că ar putea avea ceva sorţi de reuşită, ceru operatorilor să completeze filmul cu ceea ce lipsea. N-a fost o treabă prea uşoară, fiindcă totul a trebuit să fie făcut într-un mod cât mai discret, dar, până la urmă, izbutiră să se achite conştiincios de sarcina primită.
Două zile mai târziu, Ducu şi Bogdan vizionau din nou filmul, acuma completat. Şi iată că de data aceasta pelicula le dezvălui un Fuiorescu într-o altă ipostază. La un moment dat, când lângă el nu rămăseseră decât vreo câţiva copii, Fuiorescu începu să vorbească. Vorbea parcă maimuţelor. Curios însă, copiii nu-i dădeau nici o atenţie. Nici unul dintre puşti nu-l învrednicea măcar cu o privire. Oricât interes prezentau maimuţele pentru ţâncii aceia, era totuşi de mirare că nu-i interesa absolut defel cele ce spunea omul mare de lângă ei.
- Nu ţi se pare curios cum vorbeşte? îi atrase atenţia Ducu lui Bogdan.
- Ba bine că nu. Ştii ce, Ducule? Parcă n-ar vorbi cu adevărat, ci numai ar mima cuvintele.
Observaţia lui Bogdan fu pentru Ducu ca o revelaţie.
- Nepoate, îmi scot pălăria!
- De ce, unchiule?
- Ai să înţelegi îndată. Haide să vedem şi noi maimuţele.
S-au urcat într-o maşină, care i-a dus la grădina zoologică. Au căutat locul de unde Fuiorescu obişnuia să privească maimuţele. Drept în faţa lor - clădirea care adăpostea iarna animalele. În afară de deschiderea propriu-zisă, pe unde puteau intra şi ieşi maimuţele, mai exista încă una, mai mică, un fel de ferestruică.
S-au uitat unul Ia altul, pe urmă, pe deplin edificaţi, s-au dus să-l caute pe directorul grădinii zoologice.
- Tovarăşi, cu ce vă pot fi de folos? îi întrebă după ce ofiţerii îşi declinară calitatea.
- Vrem să ne spuneţi cine îngrijeşte de maimuţe.
- Să vedeţi, nu avem îngrijitori chiar atât de specializaţi.
- Îi cunoaşteţi, personal, pe toţi?
- Bineînţeles,
- Este vreunul care are o anumită particularitate?
- Vreţi poate să spuneţi infirmitate?
- Da, infirmitate.
- În cazul acesta trebuie să vă aduc la cunoştinţă că avem un rândaş surdomut.
- De când lucrează la dumneavoastră?
- De aproape un an.
- Cum se numeşte?
- Marcel Koruz.
- Cum am putea face să-l vedem şi noi?
- Păi să trimit pe cineva după el!
- Nu trebuie să ştie că ne interesăm de el. Spuneţi-ne unde lucrează şi îl găsim noi.
- Cunoaşteţi pavilionul reptilelor?
- Desigur.
- Atunci îl găsiţi sigur acolo.
- Vă mulţumim, tovarăşe director, şi vă rugăm să consideraţi discuţia absolut confidenţială.
- Nici o grijă, tovarăşi.
Pe Marcel Koruz l-au găsit într-adevăr la pavilionul reptilelor. Stătea pe un scaun, într-un colţ, şi supraveghea să nu treacă vreun copil de partea cealaltă a balustradei. Cu mâinile încrucişate peste pântec, privea indiferent, somnolent mulţimea vizitatorilor.
- Ducule, tu ştii cine-i jupân Koruz ăsta? întrebă Bogdan.
- Nu, băiete! Am mai avut cândva de a face cu el?
- Bătrâne, e Iepurele!
- Iepurele!
- Iepurele, bătrâne, Iepurele! Am răscolit tot oraşul să-i dăm de urmă, şi dumnealui, ia uite ce liniştit este. Nici nu-i pasă că bietul de Picioruş nici nu doarme, nici nu mai mănâncă de supărare că l-a scăpat. Ia contemplă, unchiule, ce mai mutră de bandit. Mare minune dacă ticălosul ăsta nu are până acuma câteva vieţi pe conştiinţă.
- Ingenioasă idee la Fuiorescu. Să te foloseşti de un surdomut, care poate recepţiona o informaţie de spionaj, în afara sferei perceptibilităţii auzului, numai după mişcarea buzelor, nu-i rău. Prevăd că ticălosul ăsta are să ne dea de furcă.
- Şcoală înaltă, Ducule. Şcoala oberspionului Canaris.(3)
- Ei, nu ne speriem noi de atâta.
- Ce să ne speriem! Suntem bătrâni în meserie? Suntem!
- Mă rog, se cheamă că oleacă suntem, acceptă Ducu. Marcel Koruz e un fir care ne poate duce foarte departe.
- Ce mai, bătrâne! Ţi-a venit o idee la ţanc.
- Ideea mi-ai sugerat-o tu, când ai spus că ticălosul de Fuiorescu parcă nu ar vorbi, ci numai ar mima cuvintele.