171870.fb2 C?pitanul de curs? lung? - читать онлайн бесплатно полную версию книги . Страница 72

C?pitanul de curs? lung? - читать онлайн бесплатно полную версию книги . Страница 72

- Mergem!

- Ştie Mica sau nu ştie că am fost racolat?

- Ba bine că nu!

- Atunci de ce o face pe îndrăgostita, de ce se poartă ca şi când habar nu ar avea că acum sunt şi eu unul dintre "ai lor"? Înainte rolul pe care îl juca îşi avea explicaţia. Dar acuma?

- Poate că aşteaptă ca să-ţi dai tu mai întâi drumul la gură.

- Nu se poate, băiete. Fiindcă eu nu am de unde să ştiu rolul pe care ea l-a jucat. Mi-a spus mie ceva Şuncărică despre ea, sau despre altcineva? Nu, mi-a spus. Şi atunci, de unde "să ştiu" eu? Pricepi?

- Pricep. Pe de altă parte, nu ţine nici dacă, din proprie iniţiativă, i-ai povesti ce ţi s-a întâmplat în străinătate. Nu ţine, din punct de vedere psihologic.

- Da, nu ţine. S-ar întreba imediat - şi pe bună dreptate - de ce mă dau legat ei, de mâini şi de picioare, destăinuindu-i un asemenea secret. Nu mi-e nici măcar iubită.

- Va să zică, bătrâne, pe de o parte, şterpeleşte microfilmul, ca s-o ia altuia înainte, iar pe de alta, se preface ca şi când habar n-ar avea că tu ai fost recrutat în străinătate. Ciudat, tare ciudat, bunicule.

- ...Şi nu este singura ciudăţenie. Am fost, mai adineauri, amândoi de acord că nu se poate ca rezidentul să nu fi aflat că m-am întors. Dar dumnealui nu se grăbeşte să ia cunoştinţă de instrucţiunile trimise de Şuncărică. Nici de cele ascunse în stilou şi nici de celelalte - cele suplimentare - camuflate de Johan Ohlson în încuietoarea geamantanului. Mai mult, dacă ţinem seama de recomandările pe care i le face Şuncărică, ar fi trebuit să ia imediat legătura cu mine. Şi cu toate acestea, stă deoparte. De ce? Este şi aceasta o altă... ciudăţenie, cum spuneai tu. Ciudăţeniile astea ne încurcă. În instrucţiunile din stilou, Şuncărică recomandă rezidentului să treacă la acţiune. Dar până nu ia cunoştinţă de aceste instrucţiuni, necunoscând ordinul, va sta, ca şi până acuma, cuminte. Şi noi nu-l putem grăbi, fiindcă, de fapt, noi încă nu ştim despre ce fel de acţiune este vorba.

- Hotărât, nu ştim!

Ducu se lovi cu palma peste frunte de se auzi până în camera cealaltă, unde mătuşa Sabina cosea nişte nasturi.

- Fiule, mi-a venit o idee pentru care va trebui să-ţi scoţi pălăria.

- Dacă merită, mi-o scot, ce mai!

- Băiete, am presupus noi că Mica s-a grăbit să pună mâna pe microfilm, ca s-o ia altuia înainte?

- Am presupus. Şi?

- Dar dacă acela vine să caute microfilmul şi nu-l găseşte?

- Bătrâne, am prins mişcarea. Dacă vine, trebuie să-l găsească. Este?

- Trebuie.

- Gata, bătrâne! Am scos pălăria.

În următoarele douăzeci şi patru de ore se întâmplară unele evenimente care îl făcură pe Ducu să spere că deznodământul mult nu avea să mai întârzie. Întorcându-se "acasă", la cea de-a două casă - garsoniera - observă că, în lipsa sa, cineva mai fusese pe acolo.

"Te pomeneşti că au venit după microfilm", îşi spuse grăbindu-se să-l caute sub încuietoarea geamantanului.

La cererea sa, specialiştii pregătiseră un alt microfilm, identic primului. Şi, într-adevăr, nu se înşela. În ascunzătoarea de sub încuietoarea geamantanului nu mai găsi acest al doilea microfilm. Dispăruse. Cineva, care ştia unde trebuie să-l caute, venise în lipsa sa şi îl şterpelise. Acuma era clar. Era clar de ce Mica se grăbise să şterpelească originalul. Fiindcă fusese informată că şi altcineva va veni să-l caute. Desigur, acuma era important de ştiut, cui fusese iniţial destinat microfilmul: Micăi sau celuilalt? După toate probabilităţile, nu Micăi. Dar atunci de ce şi-l însuşise Mica? Microfilmul destinat lui Şuncărică ajunsese în valiza lui, prin intermediul Micăi. Asta era clar. De ce nu însă şi răspunsul acestuia către rezident? De ce rezidentul, prin alt intermediar, îşi însuşise microfilmul şi de ce Mica se grăbise să i-o ia înainte? Sau poate că lucrurile nu se întâmplaseră aşa? Poate că Mica sfeterisise microfilmul tot pentru rezident? Dar atunci cine era celălalt care, după Mica, venise să-l ia, şi de unde cunoştea ascunzătoarea din geamantan? Această a doua explicaţie i se părea mai puţin probabilă. Şi i se părea mai puţin probabilă, fiindcă altcineva, din afara reţelei, nu avea cum să cunoască ascunzătoarea microfilmului. Dar dacă excludea a asemenea eventualitate, se putea deduce că Mica începuse sa lucreze în ultimul timp pe cont propriu? Exclus nu era. Totuşi, n-o vedea în stare să meargă pe propriile ei picioare. Era o foarte bună actriţă, era inteligentă, dar nu în suficientă măsură pentru o asemenea treabă dificilă.

"Degeaba îmi sparg capul, se necăji Ducu. Nu găsesc de fel o explicaţie care să mă mulţumească măcar cât de cât".

Formă un alt număr şi ceru să i se trimită un expert care să ridice eventualele amprente, deşi era convins că rezidentul - sau emisarul acestuia - se ferise să-şi lase pe undeva "cartea de vizită". De altfel, presupunerea sa se şi adeveri. Cu toată strădania sa, expertul nu descoperi nici o urmă. Era o dovadă în plus că individul nu era un ageamiu.

"Ei, acum să vedem cum va proceda ca să intre în posesia celorlalte instrucţiuni ale lui Şuncărică".

Mult nu trebui să aştepte. Chiar în după-amiaza aceleiaşi zile, constată că îi lipsea stiloul din buzunar. Era sigur că nu-l uitase pe undeva. Mai ales că nu-l folosea. Îl păstra la el, numai ca să-l aibă totdeauna la îndemână. Or, dacă nu-l mai avea, era clar că-i fusese şterpelit din buzunar.

Dar când, şi unde? Reconstituind drumurile făcute în ziua aceea, ajunse la concluzia că numai în autobuz. Putea chiar preciza când anume. Curând după ce se urcase, în timp ce căuta să-şi facă loc până la taxatoare. Ca de obicei, autobuzul 34 venise încărcat. Dintre cei aflaţi în staţie, numai puţini izbutiseră să se urce. Printre aceştia, fusese şi un individ care, din spate, ba împingându-se, ba strecurându-se ca o zvârlugă, ajunsese înaintea lui să scoată bilet. Impertinent şi băgăreţ, tot el fusese cu gura mare: - Ce te împingi, tovarăşe. Nu vezi că e şi cocoane pe-acilea?

"Să ştii că secătura aia m-a operat!", îşi spuse el, amintindu-şi de scena din autobuz.

Şi fiindcă nu uitase "mutra" individului, se duse să-l caute pe colonelul Păsculescu de la Miliţia Capitalei.

- Tovarăşe colonel, am o rugăminte la dumneavoastră. Presupun că aveţi nişte poze drăguţe cu cei care mai au obiceiul să opereze prin tramvaie, autobuze şi aşa mai departe.

- Adică hoţi de buzunare. Spune-le, frate, pe nume. Din păcate, sămânţa încă nu le-a dispărut. Dar de ce te interesează?

- Închipuiţi-vă, unul dintre ei mi-a şterpelit stiloul în autobuzul 34.

Colonelul râse cu poftă.

- Dacă ar fi ştiut el!.. Şi crezi că ai să-l recunoşti?

- Sper, tovarăşe colonel.

Câteva minute mai târziu, Ducu examina fotografiile de pe fişele care îi fuseseră aduse. Prea mult nu trebui să caute.

- Ăsta-i!

- Păi ăsta-i Gagiul, îl lămuri căpitanul care îl condusese. Şi zicea că se face "uşă de biserică".

- De ce i-au zis aşa?

- Fiindcă şi-l dispută toate vagaboandele din Tei. Bănuiam noi că nu s-a cuminţit, dar până acuma n-am putut să dovedim.

- Aş vrea să stau un pic de vorbă cu el.

- Trimit pe cineva să-l aducă.

- Foarte bine! Când îl găsiţi, daţi-mi şi mie un telefon.

Nu mai târziu de o oră primi telefonul, dar nu-şi putu face timp decât peste vreo trei.

- I-aţi spus despre ce-i vorba? întrebă Ducu pe ofiţerul de miliţie cu care vorbise la telefon.

- Se putea, tovarăşe maior!

- ...Şi ce face acum Gagiul?

- Fierbe în zeama lui.

- Aş vrea să-l văd înainte de a sta de vorbă cu el. Se poate?