- Ce-i, Petrescule?
- Infractorul a luat bilete pentru acceleratul 201. Trenul pleacă...
- Ştiu. Pleacă la noapte, la ora 23,40. Eşti pregătit?
- Da, tovarăşe maior.
- Atunci e în regulă.
Nu trecură nici cinci minute, şi telefonul sună încă o dată. Până să ridice Ducu receptorul, Bogdan întrebă pe mătuşa Sabina:
- Mătuşă Sabina, pot să mai iau o baclava? Presimt că nu am să am timp să mai mănânc decât una. (Bogdan mâncase până atunci vreo cinci).
- Ce întrebi? Ca să mă superi? Pentru dumneata le-am făcut. Că Ducu... şi atunci când mănâncă atât cât două vrăbii, înseamnă că a mâncat mult.
La telefon era colonelul Joldiş.
- Vino imediat la sediu.
- Am înţeles, tovarăşe colonel.
- Nu ştii pe unde o fi Tudoraşcu? L-am sunat acasă şi n-a răspuns nimeni.
- E la mine, tovarăşe colonel. Tocmai se îndoapă cu baclavale.
- Să vină şi el.
- Ne cheamă, aşa-i? întrebă Bogdan cu gura plină.
- Şi încă imediat.
- Mătuşă Sabina, cafelele le bem altă dată. Sărut-mâna pentru masă. Baclavalele au fost a-ntâia!
- Bine, mă, că ne cheamă. Altfel, le topeai pe toate şi pe urmă te avea mătuşa Sabina pe conştiinţă.
***
Pe şoseaua care ducea spre Simeria, într-o dimineaţă mohorâtă cu cer ce ameninţa a ploaie, un camion de trei tone gonea cu viteza obişnuită. Un camion acoperit cu prelată, care avea numărul 173475. Litera B dinaintea numărului indica din care parte a ţării provenea maşina.
În cabină, alături de şofer, se mai aflau două persoane. În dreapta şoferului, cu alte cuvinte la mijloc, un individ îţi atrăgea imediat atenţia prin fruntea sa boltită. Din cauza frunţii şi a pomeţilor, orbitele păreau neobişnuit de adânci. Atât de adânci, încât, la o primă impresie, omul părea a nu avea ochi. Când se uita la tine, ochii, mici şi întunecaţi, te scrutau din fundul hrubelor lor pătrunzător, şi trădau şiretenie, perfidie. Omul acesta nu părea să aibă mai mult de patruzeci, patruzeci şi trei de ani, cel mult. Dar din cauza unui viţiu, pe care nasul stacojiu şi pomeţii străbătuţi de nenumărate vinişoare purpurii şi violacee îl trădau fără tăgadă, părea mult mai în vârstă.
Cel de-al treilea ins - nici el nu părea să aibă mai mult de patruzeci de ani - se deosebea cu totul de ceilalţi doi. Era un bărbat frumos, cu trăsături fine. Ochii, deşi cenuşii, erau foarte luminoşi. Aveau un anumit neastâmpăr, care trăda o permanentă curiozitate, ceea ce putea să însemne că se pricepeau să observe. Există oameni pe care nu e absolut necesar să-i auzi vorbind ca să-ţi dai seama că sunt inteligenţi. E suficient să-i priveşti. Li se citeşte aceasta pe figură. Era cazul acestui al doilea pasager din camion. Mai mult, bărbia, aşa cum era ea configurată, te făcea să presupui că, pe lângă inteligenţă, natura îl înzestrase şi cu voinţă. În schimb, buzele subţiri şi un fel anumit de a-şi boţi colţul gurii păreau a trăda că omul acela inteligent era capabil şi de multă cruzime.
Nici unul din cei trei aflaţi în cabina camionului nu vorbea. Şoferul conducea atent, puţin aplecat deasupra volanului. În colţul stâng al gurii avea o ţigară neaprinsă. Ăsta era obiceiul lui. Când pleca la drum lung, îşi vâra între buze o ţigară şi n-o aprindea decât atunci când ajungea la destinaţie.
Cel cu fruntea boltită, necunoscându-i obiceiul, de fiecare dată când îşi aprindea ţigara, întreba:
- Vrei un foc?
- Nu!
- Bine! se resemna oftând cel cu fruntea boltită.
Acesta avea şi el un obicei. Tot cam la un sfert de oră, scotea din buzunar o sticluţă plată, deşuruba căpăcelul, care îi servea şi ca pahar, îl umplea şi dădea peste cap conţinutul. Pe urmă, iarăşi întreba pe şofer:
- Vrei, mă, un coniac?
- Nu!
- Dar dumneavoastră, tovarăşe profesor?
- Nu!.. Nu!.. Mulţumesc.
- Păcat că nu vreţi. E divin!
Cuvântul acesta suna straniu în gura beţivanului. Erai ispitit să crezi că acesta nici nu cunoştea semnificaţia cuvântului. Probabil că aceasta era şi părerea profesorului, fiindcă, la un moment dat, după ce beţivanul folosise cam de vreo cincisprezece ori cuvântul "divin", îl întrebă, pe jumătate serios, pe jumătate în glumă: - Ascultă, Spirule! Vrei să mă lămureşti şi pe mine ce înseamnă divin?
Spiru se uită cu coada ochiului la profesor, pe urmă, amuzat ca de o glumă reuşită, izbucni într-un hohot de râs zgomotos.
Şoferul, prost dispus şi nervos din motive ştiute numai de el, îl apostrofă fără să ridice tonul:
- Ce râzi, mă, ca prostul în târg?
Spiru continuă să râdă. Când se potoli, răspunse mai întâi profesorului.
- Vreţi s-o faceţi pă şmecherul cu mine!
- De loc! protestă profesorul. Mă interesează să aflu dacă ştii ce înseamnă acest cuvânt.
- Ai dreptate, nu trebuia să râd, se adresă acum şoferului, întorcându-se cu faţa spre el. Credeam că tovarăşul profesor vrea s-o facă pe şmecherul cu mine. Dar m-am înşelat. Păi, cum vă închipuiţi, tovarăşe profesor, că eu, Spiru, vorbesc pă radical fără să ştiu ce înseamnă fiecare cuvânt? Să am pardon. N-oi fi având eu şcoală cât dumneavoastră, dar patru primare şi două de liceu comercial tot am. Eu am crezut că vreţi s-o faceţi pă şmecherul. Dar să mă ofensaţi... pentru un profesor ca dumneavoastră... zău că nu se face! Dar ca nu cumva să credeţi că-i dau numai cu gura, iaca vă spun că divin înseamnă dumnezeiesc. Este?
- Este, Spirule. Coniac dumnezeiesc!.. Straşnică împerechere de cuvinte!..
Spiru, care nu sesiză ironia, luând-o drept laudă, răspunse cu falsă modestie:
- Aşa sunt eu! Le brodesc. De multe ori mă mir singur cât de bine le brodesc.
După aceea, tăcură toţi trei. Dar numai pentru scurt timp. La un moment dat, Spiru începu să cânte încetişor, cu o voce răguşită şi neajutorată:
La moară la hârţa-pârţa
Und' se macină tărâţa...
- Taci, mă, dracului! Cânţi aşa de fals, încât am să intru cu camionul în şanţ!
- Aoleu! Atunci nu mai cânt. Încă nu vreau să mor, fiindcă pe lumea ailaltă nu-i coniac.