- N-ai să te îmbeţi, Spirule? întrebă profesorul.
- Numai dintr-atâta, tovarăşe profesor? Şi arătă spre sticlă. N-are nici trei sute de grame. Vedeţi că sunt cuminte? Beau numai câte un degetar de-ăsta. Când e vorba de treabă, ştiu să mă abţin.
Cititorii au înţeles desigur că individul care purta numele de Spiru era una şi aceeaşi persoană cu Spiru Tofan, fostul scafandru, dispărut din oraşul Turnu-Severin cu vreo patru zile în urmă. Cât priveşte pe profesor, despre acest individ nu putem spune, deocamdată, decât că era tot pe atâta profesor pe cât era Spiru Tofan sau şoferul, cu toate că în buletinul său de identitate, la rubrica "profesia" scria negru pe alb: profesor universitar. De altfel, în portofel mai avea alte diferite acte, care atestau că numitul Nicolae Nedelcu este profesor universitar la Universitatea C.I.Parhon.
În acceleratul 201, într-un compartiment de clasa întâi, Lucian Fuiorescu răsfoia distrat revista "Flacăra". Din când în când, arunca spre fereastră câte o privire nu mai puţin distrată. Până la Teiuş, un singur loc nu fusese liber. Acuma, în afară de Fuiorescu, în compartiment mai erau ocupate doar două locuri, de un tânăr şi o tânără, amândoi ingineri silvici. Aflase ascultând conversaţia dintre ei doi. Păreau a fi de curând căsătoriţi - poate se întorceau din voiaj de nuntă - fiindcă se întreceau în drăgălăşenii reciproce. Băiatul, mai ales, care, se cunoştea cât de colo, era îndrăgostit până peste urechi de aceea pe care şi-o alesese tovarăşă de viaţă, în cazul când ea nu-l alesese pe el, aşa cum de fapt se întâmplă de cele mai multe ori în viaţă.
Din când în când, Lucian Fuiorescu le arunca, pe furiş, câte o privire ironică. La vârsta lui, cei doi tineri i se păreau caraghioşi. Tandri, se maimuţăreau în fel şi chip, prin gesturi, prin priviri. Fuiorescu se felicita că întâmplarea făcuse să călătorească împreună cu tinerii, fiindcă se plictisea mai puţin. Regreta că vorbeau atât de încet, încât nu putea auzi decât ici-colo câte un cuvânt. Dar după mimică, după privirile împăienjenite de adoraţie cu care se contemplau, era convins că dialogul ar fi contribuit ca delectarea lui să fie deplină. Dar fiindcă nu auzea ce-şi spuneau, încercă să şi-i închipuie, tot în tren, dar exact peste douăzeci de ani. Imaginea pe care izbuti să şi-o aducă înaintea ochilor fu atât de diferită, încât nu se putu abţine să nu zâmbească. Zâmbetul strivitor de ironie, pe care numai fata îl observă, cumva o dezmetici. Stânjenită şi dintr-o dată lucidă, încercă să domolească efuziunea sentimentală a soţului ei. Acesta se supuse imediat, cuminte.
"Ăsta de pe acuma a început să asculte de consoarta lui!", îşi spuse Fuiorescu.
Cuvântul "consoartă" fu un nou prilej de amuzament. Cuvântul sintetiza - după părerea lui - tragicul şi absurdul destinului omenesc. De a adăuga la povara propriului său destin pe acela al femeii cu care se însoţeşte pentru o viaţă întreagă. Şi se felicită că el fusese în atâta măsură de lucid, încât se ferise să-şi ia o "consoartă".
Pe urmă, făcându-i-se cumva milă de cei doi tineri care, din cauza lui se inhibaseră, ieşi pe culoar, dispus să admită că oamenii, care în cele mai multe împrejurări ale vieţii se comportă în mod stupid, atunci când ajung să-şi dea seama de acest lucru - acei care ajung - stupiditatea din timpul cât au fost îndrăgostiţi e singura pe care nu şi-o impută.
Pe culoar nu era decât un singur călător. Stătea rezemat cu coatele de balustrada uneia din ferestre şi privea afară. Fuiorescu nu-i dădu nici o atenţie. Îşi aprinse o ţigară. O fumă în silă. Se plictisea. Ar fi vrut să ajungă mai curând la destinaţie. Şi atunci... Ei, de fapt, greul abia după aceea avea să înceapă. Totuşi, nu se îndoia o clipă de reuşită. Chibzuise totul foarte bine, prevăzuse totul foarte exact.
"De data asta, numai dacă dracul îşi va vârî coada".
Aruncă ţigara numai pe jumătate fumată, o strivi cu călcâiul, pe urmă o porni spre vagonul-restaurant.
Trecând din vagon în vagon, ajunse la unul de clasa a doua, unde, într-unul din compartimente, călătorea tot o veche cunoştinţă a cititorilor acestei cărţi: Marcel Koruz. În compartiment, toate locurile erau ocupate. Koruz avusese şansa să găsească unul lângă fereastră. Dar de avantajul acesta nu profitase aproape de fel. Mai tot timpul călătoriei dormise. Dar chiar atunci când se trezea, tot nu privea pe fereastră. Îl interesau mai curând cei ce se perindau pe culoar înspre sau dinspre vagonul-restaurant.
La începutul călătoriei, unii dintre călătorii din compartiment încercaseră să intre în vorbă cu el. Aflând însă că e surdomut, îl lăsară în pace. Câteva minute deveni subiect de conversaţie generală, tocmai pentru că se putea spune orice despre el. Unii îl compătimiră. Cineva aminti că şi Beethoven fusese surd. Un altul observă că are o privire rea, ceea ce putea să însemne că e un om hain. La această remarcă, o bătrânică de la ţară ţinu să-l apere spunând că un om care n-a auzit în viaţa lui un cântec sau un ciripit de pasăre, chiar dacă este rău, nu-i el de vină, ci soarta care l-a făcut un neom.
Atent la ceea ce se întâmplă pe culoar, îl văzu pe Fuiorescu trecând spre vagonul-restaurant. După câteva minute, ieşi şi el pe culoar. Îşi aprinse pe îndelete o ţigară şi, la rândul său, porni în aceiaşi direcţie.
La masa la care se aşezase Fuiorescu toate locurile erau libere. Locuri libere existau şi la alte mese. Dar Koruz preferă pe a lui Fuiorescu. Ocupă locul de vizavi. Când chelnerul îl întrebă cu ce să-l servească, Koruz scrise pe un căpeţel de ziar: rom. Fuiorescu bea cafea. La început, se ignorară reciproc. Parcă niciodată nu se văzuseră, iar acuma, când stăteau faţă în faţă, tot nu doreau să se cunoască. La un moment dat, Koruz întrebă pe Fuiorescu, prin semne, cât e ceasul. Acesta întinse mâna stângă peste masă. Dar nu se mulţumi numai cu atâta. Cu arătătorul indică cifra de pe cadran. Numai că cifra arătată era alta decât aceea în dreptul căreia se afla minutarul.
Koruz mulţumi dând din cap, îşi bău romul şi plecă. La rândul său, nici Fuiorescu nu mai rămase mult timp.
O oră mai târziu, Koruz se pregăti să coboare. Avea puţin bagaj. Doar un rucsac. Rucsacul completa echipamentul său alpin: un pulover de lână cu guler înalt, un vindiac din fâş-fâş, pantaloni de schi, bocanci cu ţinte, plus un alpenştoc. Deşi trecuse sezonul de ascensiuni, nu era totuşi chiar de mirare că surdomutul intenţiona să urce pe Retezat într-un sezon în care cel puţin jumătate din încântările pe care ţi le oferă Retezatul sunt anihilate de vremea nefavorabilă.
Koruz coborî în staţia Subcetate. În afară de el, mai coborâră câţiva călători. Din gară, se împrăştiară care încotro. Numai unul singur, ca şi Koruz de altfel, se urcă în autobuzul spre Haţeg. De la Haţeg, Koruz luă cursa "Irtei", care are ca punct terminus Sălaşul-de-Sus. În schimb, celălalt călător, care mergea în aceeaşi direcţie, preferă un autocamion de ocazie.
Fuiorescu, şi el echipat ca un veritabil alpinist, coborâse în gara Pui. Din acelaşi tren coborâră încă doi călători. Cum puseră piciorul pe peron, se îndreptară toţi trei spre biroul de mişcare, ca să afle când aveau legătură mai departe. Întrebările le puse Fuiorescu. După ce primiră lămuririle necesare, se duseră să scoată bilet. Fuiorescu luă bilet până la Ohaba-de-sub-Piatră. Tot până la aceeaşi staţie ceru bilet şi unul din ceilalţi doi călători. Ultimul mergea la Băieşti.
- Vreţi să urcaţi pe Retezat? intră în vorbă cu Fuiorescu călătorul care mergea la Băieşti.
- Da! Deşi nu e sezonul cel mai potrivit. Dar acuma am căpătat concediu. Şi dumneavoastră?
Punând întrebarea, Fuiorescu îl măsură din cap până în picioare, fiindcă interlocutorul său nu era echipat pentru ascensiuni.
- Da' de unde! Eu sunt sătul de munţii ăştia. De opt ani de când fac serviciu prin părţile astea mi-o fi şi mie destul.
- Unde lucraţi? întrebă Fuiorescu doar din politeţe, fiindcă omul care intrase în vorbă cu el nu-l interesa în nici un fel.
- Sunt învăţător într-o comună de munte. Tocmai la Mălăieşti. Poate aţi auzit?
- Nu! Vin pentru prima dată prin părţile astea. De vreme ce sunteţi din partea locului, vă rog să-mi spuneţi dacă nu ar fi fost bine să fi luat bilet până la Băieşti.
- E cam acelaşi lucru. Dar parcă tot mai bine e de la Ohaba-de-sub-Piatră. Dar de unde veniţi?
- De la Bucureşti.
- Păcat că n-aţi coborât la Subcetate. Mergeaţi cu autobuzul până la Haţeg şi de acolo vă ducea Irta până la Sălaşul-de-Sus. Dar puteţi lua cursa şi de la Ohaba-de-sub-Piatră. Vreţi musai să ajungeţi la cabana Pietrele?
- De ce mă întrebaţi? se interesă Fuiorescu, vag bănuitor.
- Fiindcă aţi putea urca chiar de aici din Pui. Marcajul începe din gară. Vedeţi acolo triunghiul albastru? Prin Hobiţa, în cinci ore, sunteţi la cabana Baleia. Dacă n-o prea duceţi la drum, puteţi ajunge acolo şi cu vreo maşină de ocazie, fiindcă şoseaua urcă până la Cabană.
- Prefer traseul ăstălalt. De fapt, mi-e indiferent pe unde urc. Dar aşa m-am hotărât încă înainte de a pleca de acasă şi acum parcă nu mai îmi vine să-l schimb.
- Desigur, dacă aşa aţi hotărât. Dar iacătă şi trenul nostru.
Camionul care purta numărul 173475 şi care avea drept pasageri pe Spiru Tofan şi pe profesorul Nicolae Nedelcu trecu prin comuna Subcetate pe la orele zece. La Haţeg făcură popas aproape o jumătate de oră ca să se ospăteze. Şoferul mâncă zdravăn, dovedi un apetit sănătos şi profesorul. Spiru Tofan ciuguli numai. În schimb, goli mai multe "degetare" de coniac din sticla lui plată, pe care, între timp, o umpluse turnând dintr-o canistră de material plastic cam de vreo trei kilograme.
După aceea, îşi continuară drumul. Trecură prin Ohaba-de-sub-Piatră cam la vreo douăzeci de minute după ce cursa "Irta" luase pe cei doi călători sosiţi acolo cu trenul de la Pui, adică pe Fuiorescu şi pe învăţătorul din Mălăieşti. În aceeaşi cursă se afla şi Marcel Koruz, urcat de la Haţeg. Pe toţi trei peisajul care prevesteşte frumuseţile de neasemuit ale Retezatului îi lăsa cu totul indiferenţi. Înşiruindu-se, ca într-un imens şi fantastic decor, se conturau Vârful Mare, Păpuşa, ca o piramidă aproape perfectă, colţii ca de rinocer ai Peleagăi - patru la număr - Gheba Bucurei... Dar nici unul dintre ei nu privi într-acolo.
La Sălaşul-de-Jos, camionul avu o pană de cauciuc, care însă nu-i întârzie prea mult, deoarece şoferul, prevăzător, luase cu el trei roţi de rezervă. Îşi continuaseră drumul prin Sălaşul-de-Sus, prin Mălăieşti, ca să ajungă apoi în satul Nucşoara. De acolo, camionul se hazardă pe un drum de căruţă până la un canton silvic, meşterit într-un luminiş, în plină pădure.
În Nucşoara întârziaseră cam aproape o oră. Profesorul făcuse popas la Sfatul popular şi, arătând nişte hârtii cu antetul diferitelor autorităţi din capitală, ceruse concursul preşedintelui sfatului, în vederea reuşitei expediţiei sale. De altfel, chiar hârtiile pe care i le vârâse profesorul sub nas, şi din care preşedintele citise pe sărite, ici-colo câte un rând, recomandau autorităţilor locale să acorde profesorului universitar Nicolae Nedelcu, membru corespondent al Academiei Republicii Populare Române, tot sprijinul lor, în cercetarea hidrologică pe care o întreprinde în Retezat.
De altfel, concursul pe care îl solicita profesorul şi academicianul Nicolae Nedelcu era destul de modest. Câţiva cai cu samare, pe care să poată transporta instrumentele şi aparatele aflate în camion, mai întâi până la cabana Pietrele şi de acolo, pe potecile şi grohotişurile ce urma a le străbate. Bineînţeles, preşedintele, care numai cu vreun sfert de oră primise în acelaşi sens instrucţiuni de la raion, se pusese imediat la dispoziţia profesorului. Îl asigurase - aşa cum, de altfel, dorea profesorul - că dimineaţa, în zori, vor fi la cantonul silvic patru cai cu samare şi doi conductori, care să poată fi folosiţi şi la alte treburi, după necesităţi. Profesorul şi cei ce-l însoţeau înnoptară la cantonul silvic. Agentul silvic le oferi mâncare caldă, dar profesorul refuză, invitându-l, pe el şi pe nevastă-sa, să guste din merindele cu care venise din Bucureşti, multe şi variate. Refuză de asemenea să doarmă în casă.
- Nu, tovarăşi. Sunt mişcat de ospitalitatea dumneavoastră. Dar vă asigur că în cort mă voi simţi tot atât de bine ca şi în casă. În cercetarea pe care o întreprind, şi care va dura multe zile, vom fi nevoiţi să dormim numai în cort. Vreau să încep aclimatizarea încă din noaptea aceasta. Adică să mă obişnuiesc, ţinu el să explice, închipuindu-şi că pădurarul nu avea de unde să ştie ce înseamnă cuvântul "aclimatizare".
Ridicară repede cortul, şi profesorul şi tehnicianul său - aşa îl recomandase pe Spiru Tofan - se vârâră imediat dedesubt. Cât priveşte pe şofer, acesta se culcă în camion sub prelată, înfăşurat într-o şubă de paznic.
Mai devreme cu vreo două ore, când încă nu se întunecase, şi în timp ce profesorul şi tehnicianul său se aflau în casă, iar şoferul meşterea ceva la motor, doi excursionişti trecură prin faţa cantonului, fără să se oprească.
La canton lua sfârşit drumul de căruţă. Mai departe urca o potecă pietruită care ducea până la cabana Pietrele.
După ce se depărtară puţin de canton, unul din cei doi excursionişti, cel înalt, se adresă celuilalt:
- Vor înnopta la canton.
- Mai bine.
- Desigur că e mai bine. Nu ştim, nu ne-am văzut.
- Tare tipul! murmură cel scund, grăbind pasul.
- Mie îmi spui!.. Nu-l cunoşti aşa cum îl cunosc eu. A lucrat straşnic. Preşedintele ăla îi va da tot ceea ce a cerut.
- Parcă tu, în locul primarului, n-ai fi făcut la fel dacă cineva ţi-ar fi vârât sub nas hârtii cu ştampile şi cu semnături?