- Aşa de repede! Dar oare mai avem de mers mult până la cabană?
- De aici, de la cantonul silvic, vreo oră şi douăzeci de minute. Cam atâta.
- Ajungem pe întuneric. Numai să nu ne rătăcim.
- N-ai nici o grijă. Te duc eu.
- Păi, chiar că toată nădejdea numai în tine mi-o pun. În viaţa mea nu mi-a plăcut să umblu, ca năucu, prin munţi. Barem să avem noroc să nu fie multă lume la cabană.
- Sunt sigur că vom fi singurii.
Dar Fuiorescu se înşela. La cabană găsiră patru excursionişti.
- Bună seara! ură Fuiorescu.
- Bună seara! răspunseră toţi cei patru în cor.
- Bună seara! răspunse şi cabanierul, la urmă de tot.
- Aveţi ceva mâncare caldă?
- Se mai găseşte. O ciorbiţă... Mi-a mai rămas nişte tocăniţă. Pot să vă fac şi o mămăliguţă pripită. Am şi ouşoare proaspete.
Pesemne, cabanierul avea mania diminutivelor.
- Dă-ne de toate, că suntem lihniţi de foame.
- Ouşoarele le vreţi la pahar sau ochiuri?
- Fă-ne câte o omletă. Şi dacă ai ceva slănină, pune şi slănină.
Cei patru jucau cărţi şi nu acordau nici o atenţie noilor veniţi.
- De băut ce să vă dau?
- Dă-ne nişte coniac.
Cabanierul le puse dinainte o sticlă de jumătate de kilogram.
- Serviţi cât voiţi.
- Mai bine zis, cât putem.
- Lăsaţi, că nu vă cred. Doar nu sunteţi domnişoare.
Hăpăiră cu mare poftă şi "ciorbiţa", şi "tocăniţa", şi "mămăliguţă", şi omletele cu "slăninuţă".
Până să termine ei masa, cei patru se duseră să se culce. La rândul lor, Fuiorescu şi tovarăşul său se dezbrăcară în tăcere şi se culcară la celălalt capăt al patului comun, amândoi cu rucsacurile în loc de pernă, parcă temându-se ca nu cumva, în timpul somnului, să fie prădaţi de ceilalţi excursionişti. Ghiftuiţi de mâncare şi frânţi de oboseală adormiră curând. Dar tocmai fiindcă nu erau singuri la cabană, nici unul şi nici celălalt nu se dăruiră fără grijă somnului. Dormiră amândoi iepureşte. Şi aveau motiv să doarmă astfel, fiindcă ascundeau în rucsacuri câte un obiect care într-adevăr trebuia ascuns.
Dimineaţa, când Fuiorescu se trezi, cei patru nu se mai aflau la cabană.
Îşi împinse cu cotul tovarăşul.
- Scoală!
Celălalt se trezi. Întinzându-se şi căscând, întrebă:
- Gata? S-a făcut dimineaţă?
- S-a făcut. Nu e cazul să ne grăbim. Totuşi, e mai bine să fim pregătiţi.
Se spălară şi se bărbieriră pe îndelete.
- Ce ne dai să mâncăm, cabanierule? întrebă
Fuiorescu aşezându-se la masă, bine dispus.
- Ce doriţi dumneavoastră. Pentru început, poate poftiţi puţină slăninuţă cu o cepuşoară de apă?
- Ce zici, prietene, de propunerea tovarăşului cabanier?
- Valabilă! Altceva?
- Păi, ouşoare. Nişte brânzică grasă de burduf. Un ceaiuc... o cafeluţă...
Cei doi aveau merinde destule în rucsacuri.
Dar, neştiind cât va dura "expediţia", prevăzători, nu voiau să se atingă de ele.
După ce se ospătară, tot pe îndelete, cerură să li se facă socoteala. Plătiră şi, în timp ce-şi fumau ţigările, tot puneau întrebări cabanierului în legătură cu itinerarul. Cabanierul, binevoitor, le dădu lămuririle necesare şi, mai ales, ţinu să le recomande ca, după ce vor ajunge la stână, să se abată puţin de la marcaj ca să vadă Cascada Lolăii.
- Neapărat! Am auzit şi noi că priveliştea e minunată.
- Extraordinară, tovarăşi!.. Musai să vă abateţi pe acolo. N-are să vă pară rău.
- Dracu' să-l ia de prost! De cascade ne arde nouă acuma! se adresă Fuiorescu tovarăşului său când cabanierul nu-l mai putea auzi.
Prea mult nu se depărtară de cabană. Se căţărară pe nişte stânci, de unde se putea vedea poteca pietruită ce urca de la cantonul silvic spre cabană.
- Cred că locul ăsta e bun. Ce zici? ceru părerea Fuiorescu tovarăşului său.
- Destul de bun. N-are rost să mergem mai departe, până nu urcă şi el.
Îşi lepădară rucsacurile şi se tolăniră pe pietre. Soarele, mult timp nedecis, se hotărî, până la urmă, să iasă din nori, strălucitor, deşi parcă puţin cam somnoros.
Aşteptară cam o jumătate de oră.