- Măi, că proşti mai sunteţi voi ăştia, de la ţară. Auzi ce tâmpenie! se indignă şoferul.
- Râzi dumneata. Dar dacă tovarăşul acela dă peste ştimă, viu nu mai iese el din apă.
Profesorul, cât era el de profesor, cel puţin în cazul acesta, se dovedi superstiţios. Bătu, fără ca cineva să observe, în scândura plutei, pe urmă spuse vorbind răstit:
- Despre altceva n-aveţi ce vorbi?
Călăuzul se uită compătimitor la profesor, după care oftă de câteva ori.
Pe măsură ce timpul trecea, obrajii profesorului se îmbujorau mai tare, mai tare îi străluceau ochii. Încolo, nu se cunoştea cât este de nervos, cât de tare îl înhăţase de suflet nerăbdarea. Fluiera abia auzit o melodie şi-şi curăţa unghiile cu vârful unei pile. Chiar şi atunci când Spiru ceru telefonic să fie adus la suprafaţă, continuă să pară la fel de calm. Atâta doar că acuma, dintr-o dată, bujorii îi dispărură din obraji. Deveni aproape galben la faţă. Faptul că Spiru ceruse doar să fie adus la suprafaţă, însemna că nu găsise nimic.
Totuşi, atunci când acestuia i se scoase casca, deşi ştia dinainte răspunsul, nu se putu stăpâni să nu întrebe:
- Nimic?
- Nimic.
- De ce ai ieşit aşa repede?
- La un moment dat, am simţit că mi se face rău. Pesemne, m-am cam dezobişnuit de când n-am mai coborât. Dar încă o dată sau de două ori să mă mai scufund, şi totul are să fie în ordine.
Spira Tofan coborî încă de trei ori şi de fiecare dată când reveni la suprafaţă răspunsul lui fu acelaşi:
- Nimic!
În ziua aceea, a patra oară nu mai coborî.
- Gata! Pentru astăzi îmi ajunge.
Puţinele ore care mai rămaseră până la căderea întunericului trecură într-o monotonie şi o plictiseală generală.
După ce cinară, se traseră sub corturi, localnicii înfofolindu-se cu şubele, Spiru şi şoferul vârându-se în saci. Numai profesorul rămase să se mai plimbe de colo-colo şi să fumeze. Intră şi el în cort abia după ce ceilalţi doi adormiseră. Şoferul sforăia cutremurător. În schimb, lui Spiru nici nu i se auzea răsuflarea. Profesorul îl scutură pe şofer.
- Ce s-a întâmplat? întrebă acesta, buimac de somn.
- Nimic! Dar nu mai sforăi atâta. Întoarce-te şi tu, dracului, pe o parte!
Pe urmă, se vârî şi el în sac.
A doua zi, Spiru Tofan coborî din nou în lac. Ca şi în ajun, nerăbdarea profesorului fu la fel de înfrigurată. Poate chiar mai înfrigurată. După scurgerea primului sfert de oră, şoferul, vorbind încet, ca să nu fie auzit de călăuz, întrebă: - Dacă nu găseşte, ce facem?
- Trebuie să găsească.
- Dar dacă, totuşi, nu găseşte?
- Atunci va trebui să căutăm în celălalt lac.
- În care?
Profesorul nu mai avu timp să răspundă, fiindcă Spiru comunică telefonic:
- Totul e în regulă. Scoateţi-mă!
De data asta, însuşi profesorul, bucuros din cale-afară, dădu o mână de ajutor la învârtirea manivelei scripetelui.
- În regulă! confirmă Spiru, după ce îi scoaseră casca.
- Ai găsit?
- Dacă am spus "în regulă", înseamnă că da. Patru bucăţi.
- Patru!
- Te aşteptai să fie mai multe?
- Nu!.. Totuşi... mai ştii?
- Uite, eu am să cobor acuma din nou ca să ancorez lăzile, două câte două. Până le scoateţi pe toate, eu am să mai caut.
- Foarte bine!
Ceva mai târziu, Spiru fu din nou lansat în adânc. După vreun sfert de oră, profesorul auzi vocea lui Spiru:
- În regulă! Daţi bătaie! Dar încet şi cu grijă.
Manivela scripetelui fu pusă din nou în funcţiune. Clipele păreau ore, şi nu atât pentru profesor, cât pentru ceilalţi.
În sfârşit, legate cruciş şi curmeziş cu un lanţ şi agăţate de un cârlig, mare aproape cât un braţ de ancoră, apărură la suprafaţă, pusă una deasupra celeilalte, primele două lăzi. Cu multă grijă, ele fură trase pe improvizatul ponton. După încă un sfert de oră, şi celelalte.
Câteva clipe toţi cinci se uitară în tăcere la ele. Lăzile erau cam de mărimea acelora cu muniţie de infanterie. Poate, ceva, ceva mai mari. În ochii călăuzului se citea un fel de uluitoare uimire, de parcă vedea nişte fiinţe fabuloase, în existenţa cărora refuza să creadă. Privirile îngrijitorilor de cai păreau neutrale, ca şi când lăzile nu ar fi făcut nici un fel de impresie asupra lor. Ochii profesorului exprimau triumf, iar ai şoferului, nedumerire.
Spiru ceru prin telefon să fie scos afară.
- Încă un efort, băieţi, şi gata! le ceru profesorul. Şi în timp ce "băieţii" învârteau manivela, adăugă, referindu-se la Spiru: Ei, acuma poate, săracu', să-şi ude gâtlejul, cât i-o plăcea.
- Ei, ce ziceţi de Spirache, profesore? se lăudă singur scafandrul.
- Ce să zic! Zic doar atâta: că Spirache se pricepe în meseria lui.
- As am fost. Acuma, gata! Mi-au ruginit bojocii şi mi s-a cam descentrat inima. Am ajuns o rablă. De azi înainte, nu mai cobor, profesore, nici dacă m-ai plăti în aur.
Şoferul începu să-l persifleze pe călăuz:
- Ei, cum e cu ştima? Aşa-i că te-a făcut de ruşine?
- Am zis şi eu aşa... Că zice lumea. Dar de bună seamă că nu "ezistă" ştima.