- Am o vorbă cu dumneata, tovarăşe Arghir.
- Da, tovarăşe profesor.
- Tovarăşe Arghir, am sfârşit treaba, aşa-i?
- Am sfârşit-o, tovarăşe profesor.
- După cum ţi-am mai spus şi la Bucureşti, misiunea pe care am îndeplinit-o este confidenţială. Adică, nu trebuie bătută darabana.
- Dinspre partea mea, tovarăşe profesor...
- Ştiu! Dar temerea mea nu e în legătură cu dumneata. Mă gândesc la localnicii ăştia. Mi-e teamă că ei n-au să-şi ţină gura.
- Păi să le spuneţi că e secret de stat, tovarăşe profesor.
- Crezi că atâta ajunge? Eu îi cunosc mai bine, fiindcă nu pentru prima dată guvernul mi-a încredinţat asemenea misiuni importante. Şi tocmai fiindcă îi cunosc bine, încă înainte de a pleca din Bucureşti, am pregătit nişte formulare pe care ei să le semneze şi prin care să-şi ia angajamentul că nu vor pălăvrăgi.
- Atunci e în regulă, tovarăşe profesor.
- Da, oarecum e în regulă. Ca toată treaba asta să aibă şi mai mare greutate, mă gândesc să le spun că eşti de la Securitate şi că dumneata le ceri angajamente scrise. Eşti de acord?
- În regulă, tovarăşe profesor.
- Mulţumesc. Să ştii că în raportul pe care am să-l întocmesc la Bucureşti am să vorbesc şi despre dumneata.
Şi îl bătu pe umăr protector.
După aceea, ciocnind paharul cu toţi ceilalţi, le ţinu următorul discurs:
- Desigur, sunteţi curioşi să ştiţi ce conţin lăzile pe care le-am adus la suprafaţă. Din păcate, nu-mi stă în putinţă să vă potolesc, repet, din păcate, curiozitatea, de altfel legitimă. Adică, firească, ţinu el să le explice, ca nu cumva să rămână vreun cuvânt neînţeles de auditoriul său. Şi nu pot, fiindcă e vorba de un secret de stat. Voi ştiţi ce înseamnă un secret de stat?
- De bună seamă că ştim, tovarăşe profesor, vorbi şi în numele celorlalţi călăuzul.
- Dacă ştiţi, atunci cu atât mai bine. Nu mai e nevoie să vă explic. Va să zică, nu pot să vă spun ce conţin lăzile, fiindcă este secret de stat. Or, dacă este secret de stat, înseamnă că voi nu aveţi voie să vorbiţi nimănui, dar absolut nimănui, despre lăzi. Nici nevestelor, nici nimănui. Dacă vor începe să umble zvonuri prin sat, atunci vom şti că unul din dumneavoastră nu şi-a ţinut gura şi atunci acela va trebui să dea socoteală acolo unde trebuie, pentru că a trădat un secret de stat. Am fost clar?
- Aţi fost.
- Sunt bucuros că m-am putut face înţeles de dumneavoastră. Vreau să vă mai spun că, fără îndoială, veţi fi întrebaţi de oamenii din sat pe unde am umblat şi ce am făcut. Voi atâta trebuie să spuneţi: că am luat probe de apă din lac de la diferite adâncimi şi că, din cauza timpului, am amânat treaba pentru la primăvară. Aveţi să ţineţi minte?
- Că doar nu suntem copii, se supără călăuzul.
- Nu sunteţi, desigur. Eu însă mă simt obligat să vă înfăţişez lucrurile cât mai clar. Şi acuma mai este ceva. Fiindcă a venit vorba de secret de stat, de un mare secret de stat, trebuie să v-o spun deschis: eu nu mă pot mulţumi doar cu făgăduiala dumneavoastră că veţi păstra secretul. Trebuie să vă luaţi în scris angajamentul, adică sarcina, că nu veţi vorbi. De fapt, nu eu vă cer un asemenea angajament, ci dumnealui. Profesorul arătă spre şofer. Dumnealui nu este şofer, aşa cum v-am lăsat să credeţi. Dumnealui este de la Securitate. Dar nici despre aceasta nu aveţi voie să vorbiţi.
- Clar, tovarăşe profesor!
- Atunci, tovarăşe Moraru, ai cuvântul.
Tovarăşul Moraru era şoferul. Acesta făcu un pas înainte, îşi drese glasul şi spuse:
- Măi tovarăşi, tovarăşul profesor v-a spus tot ceea ce trebuia să vă spună. Sarcina mea a fost să-l păzesc pe dumnealui, adică pe tovarăşul profesor. Şi mai am acuma o sarcină. Aceea de care, de asemenea, v-a vorbit tovarăşul profesor. Tovarăşe profesor, citiţi-le textul!
- Am aici - vorbi profesorul - nişte formulare pe care trebuie să le completaţi şi să le semnaţi. Scrie aici: Subsemnatul (puncte, puncte), de profesiune (adică meseria, ocupaţia), din comuna (puncte, puncte), raionul (puncte, puncte), participant în expediţia tovarăşului academician-profesor Nicolaie Nedelcu în calitate de (puncte, puncte), prin prezenta, îmi iau angajamentul să nu discut cu nimeni şi să nu dezvălui absolut nimic din ceea ce am văzut cât timp am colaborat (adică am lucrat împreună) cu tovarăşul profesor. În cazul când voi divulga ceva (adică în cazul când careva dintre dumneavoastră va vorbi) din cele ce mi s-a atras atenţia că nu am voie, voi avea de suferit rigorile legii (adică vă aşteaptă închisoarea). Urmează semnătura şi data. Are careva de pus vreo întrebare?
- Nu! răspunseră cu toţii într-un glas.
- Atunci, nu vă mai rămâne decât să completaţi şi să semnaţi formularul. Ştiţi carte?
- Ştim!
- În regulă! Tovarăşe Moraru, împarte formularele.
Şoferul împărţi formularele. Cei trei le completară şi le semnară.
- Gata?
- Gata!
- Atunci daţi-le încoace.
Le strânse, le împături şi le vârî în buzunar.
- Şi încă ceva: măi oameni buni, eu sunt tovarăşul Moraru, şoferul. (Şi apăsă asupra ultimului cuvânt). M-aţi înţeles?
- Înţeles.
- Cu atât mai bine. Ştiţi că nu se glumeşte cu asemenea lucruri.
Profesorul ar fi vrut să nu mai întârzie o clipă şi să pornească la drum, înapoi la cabană. Dar Spiru susţinea că, fiind obosit după atâtea scufundări, nu se simte în stare să facă drumul pe jos până la cabană. De voie, de nevoie, profesorul fu nevoit să amâne plecarea pe a doua zi.
Abia începea să se lumineze, când grupul se puse în mişcare. La înapoiere, drumul nu fu chiar atât de anevoios şi nici nu dură atâta. Acum, la întoarcere, în frunte tot profesorul mergea.
La cabană făcură popas numai atâta cât a fost necesar să se odihnească puţin şi să înfulece câte ceva din bunătăţile calde cu care îi îmbie cabanierul. Profitând de acest popas, profesorul, generos, oferi călăuzului şi tovarăşilor lui câte o sumă de bani care compensa cu prisosinţă eforturile depuse.
După jumătate de oră, "caravana" se puse din nou în mişcare şi peste încă o oră ajunse la cantonul silvic. Lăzile fură încărcate în camion, la fel, restul bagajului. În sfârşit, când toată treaba fu terminată, profesorul îi concedie.
- Puteţi să plecaţi acasă. Dacă nu aveaţi caii, vă duceam noi cu camionul.
- Lăsaţi, tovarăşe profesor. Am mers noi atâta pe jos, încât cei câţiva kilometri ce ne-au mai rămas de făcut până în sat nu ne sperie. Atunci să ne mai vedem sănătoşi, tovarăşe profesor, ură călăuzul, fiindcă el vorbise.
- La revedere.
Călăuzul duse două degete la pălărie, pe urmă, apucând de căpăstru un cal, îl îndemnă:
- Haide acasă, mă talanule!
După "talanul" călăuzului se luară şi ceilalţi trei cai.