- Voi ce mai aşteptaţi?
- Noi rămânem aici, vorbi unul dintre ei.
- De ce? Nu mai am treabă cu voi!
- Avem însă noi cu voi! Sunteţi arestaţi!
Profesorul duse fulgerător mâna la buzunar.
- Cuminte, profesore, cuminte! Nu mai are nici un rost să te agiţi, îl sfătui ironic unul dintre conductori care, de fapt, era locotenentul-major Oprişan.
Profesorul înţelese situaţia. În afară de cei doi, ca din pământ mai apăruseră trei lucrători ai Securităţii. Printre copaci se zăreau câteva autocamioane.
- Stânga împrejur spre canton, profesore! Şi voi, ăştilalţi doi, le porunci Oprişan.
Profesorul, Spiru Tofan şi şoferul făcură ceea ce li se ceruse.
Le deschise uşa sublocotenentul Dorobanţu.
- Tovarăşe căpitan - raportă el - sosesc musafirii.
Bogdan nu răspunse. Strivi în scrumieră ţigara, după care se duse să se reazeme cu spatele de sobă. În colţul celălalt stăteau pe o laviţă Fuiorescu şi tovarăşul său, care nu era altul decât Marcel Koruz.
Uşa se deschise şi în încăpere pătrunseră, pe rând, profesorul, Spiru Tofan şi şoferul.
Bogdan se uită la ei cu priviri întunecate, pe urmă îi spuse sublocotenentului:
- Du-i în camera cealaltă, Dorobanţule!
CAPITOLUL XVIII
Participa întreg colectivul direcţiei condusă de colonelul Joldiş. Ducu era un pic emoţionat. În câteva minute urma să ia cuvântul şi nu se prea simţea în largul său. Nu-i plăcea să vorbească liber, fiindcă ştia că, în scris, se descurca mult mai bine. Colonelul însă insistase. El avea părerea că un material, oricât ar fi de bine conceput, pierde mult prin lectură.
Când colonelul Joldiş se ridică în picioare, în sală se făcu linişte. Îşi privi colaboratorii şi, cu toate că nu era la primele sale succese, o clipă simţi cum o undă de bucurie îi scaldă sufletul. Erau cu toţii oameni care în diferite împrejurări dovediseră competenţă, ataşament, abnegaţie, spirit de sacrificiu.
- Tovarăşi, vă este cunoscut că, recent, datorită activităţii competente şi neobosite a unora dintre dumneavoastră, a putut fi capturat şi făcut inofensiv un grup de diversionişti, dintre care unii vechi şi înrăiţi spioni de talie internaţională. În reuşita acestei acţiuni meritul revine în primul rând secţiei conduse de maiorul Mănăilă.
Cazul, tovarăşi, prezintă un interes întrucâtva special. Mai întâi, fiindcă obiectivul pe care şi-l propuseseră diversioniştii iese oarecum din comun. În al doilea rând, fiindcă şi metodele folosite de ei se deosebesc, parţial, de cele pe care le-au întrebuinţat până acuma. Întrucât maiorul Mănăilă s-a ocupat direct de elucidarea lui, cred că el este cel mai în măsură să expună, în faţa dumneavoastră, datele principale ale problemei. Prelucrând acest caz, cred că fiecare dintre dumneavoastră va avea câte ceva de învăţat. În consecinţă, dau cuvântul maiorului Mănăilă, Ducu se ridică. Acuma nu mai era emoţionat. Privi, la rândul său, chipurile cunoscute ale tovarăşilor săi de muncă, pe urmă, după ce aruncă o privire pe foaia de hârtie pe care jalonase ideile principale ale expunerii sale, începu:
- Tovarăşi, pentru ca faptele concrete să fie înţelese în înlănţuirea lor logică, va trebui să încep cu... puţină istorie.
La 9 mai 1945, Germania hitleristă, în faţa loviturilor nimicitoare ale aliaţilor, a trebuit să capituleze fără condiţii. Unele dintre căpeteniile hitleriste s-au sinucis ca să scape de pedeapsă, altele au fost deferite Tribunalului internaţional de la Nürnberg, care i-a judecat şi condamnat, iar alţii au izbutit să fugă şi să se ascundă prin ţările Americii de Sud şi prin alte părţi ale lumii.
Vă reamintiţi, tovarăşi, că încă din 1942, când războiul era în toi, hitleriştii duceau o mare criză de devize. De altfel, cu devizele au stat ei prost totdeauna. Ideea de a face rost de devize, recurgând la falsuri, i-a venit mai întâi Obergruppenführerului S.S. Reinhard Heydrich. Desigur, numele acesta odios vă este cunoscut. Este vorba bineînţeles de acelaşi Reinhard Heydrich care, în calitatea sa de locţiitor al Reichsprotektorului, a fost lichidat de către patrioţii cehi, la 4 iulie 1942, la Praga. Ideea lui Reinhard Heydrich de a face rost de devize recurgând la falsuri a fost preluată de Himmler, şeful suprem al Direcţiei generale a siguranţei Reichului şi a devenit Acţiunea Bernhard. În ce a constat această Acţiune Bernhard? În falsificarea bancnotelor, respectiv a dolarului şi a lirei sterline, care, în schimburile internaţionale, aveau aceeaşi valoare ca şi aurul propriu-zis. Practic, cum au procedat hitleriştii? Au aruncat pe piaţă, prin agenţii lor, o cantitate de bancnote false în valoare de trei sute cincizeci de milioane de lire sterline. Bancnotele false au fost puse în circulaţie în America de Sud, în special, dar şi într-unele din ţările Europei. Cu aceste bancnote false erau achiziţionate metale preţioase şi obiecte de mare valoare, pe care, revăzându-le apoi, hitleriştii obţineau devize veritabile. Meticuloşi, "specialiştii" lui Himmler au tipărit o cantitate de bancnote false mult mai mare decât aceea pe care, prin agenţii lor, izbutiră s-o pună în circulaţie.
Iată însă că a venit şi ziua când până şi capii hitlerişti s-au convins că războiul este pentru ei iremediabil pierdut. Şi atunci au iniţiat o acţiune menită să distrugă sau să camufleze la loc sigur tot ceea ce puteau deveni dovezi ale monstruoaselor lor crime şi fărădelegi. În consecinţă, trebuiau să dispară şi bancnotele falsificate pe care încă nu apucaseră să le pună în circulaţie, adică ceea ce constituise prin 1943 terminarea Acţiunii Bernhard.
Se pare însă că în ultimele zile ale războiului prin terminarea Acţiunii Bernhard a început să se înţeleagă nu numai camuflarea cantităţii de bancnote false nepusă în circulaţie, ci, mai ales, ascunderea la loc sigur, prin peşteri şi lacuri de munte, a documentelor celor mai compromiţătoare, precum şi a cartotecilor şi fişelor agenţilor serviciului de siguranţă hitlerist sau Gestapo. Revenind însă la bancnotele false, ştiţi care a fost soarta lor.
- N-ar strica, totuşi, să reaminteşti tovarăşilor aspectele mai importante, îi propuse colonelul Joldiş.
- Foarte pe scurt, iată ce s-a întâmplat. În ultimele zile de agonie ale hitlerismului, mai multe camioane încărcate cu lăzi au luat drumul şoselelor şi potecilor din regiunea muntoasă care forma graniţa dintre Austria şi Germania. Camioanele au urcat pline cu lăzi şi s-au întors goale.
În ciuda măsurilor de securitate luate de hitlerişti, faptul acesta n-a trecut neobservat. A început să se zvonească printre localnici că hitleriştii au ascuns în munţi lăzi cu lingouri de aur şi alte metale preţioase. Datorită acestor zvonuri, imediat după încetarea războiului, câţiva temerari au început să caute "comorile" ascunse de hitlerişti în lacurile din munţi. Unii dintre aceştia şi-au găsit moartea în chip misterios, alţii au avut şanse. Încercarea cea mai serioasă şi cu sorţi de izbândă a fost întreprinsă de către nişte gazetari ai unei reviste germane. Aceştia, fără a se lăsa intimidaţi de actele de sabotaj întreprinse asupra aparatelor cu care lucrau şi nici de scrisorile de ameninţare primite, au cercetat sistematic fundul lacului Töplitz şi până la urmă au descoperit mai multe lăzi care, în afară de bancnote falsificate, conţineau şi multe documente legate de activitatea Direcţiei generale a siguranţei Reichului. Este interesant de ştiut că, scurt timp după ce a fost adus la suprafaţă, materialul de arhivă găsit în lăzi a dispărut în mod misterios.
Lacul Töplitz nu este singurul lac unde hitleriştii au scufundat documente compromiţătoare. După toate probabilităţile - din cele ce urmează, vă veţi convinge că aşa stau lucrurile - în cadrul Acţiunii Bernhard - adică în cadrul acţiunii de camuflare a arhivelor - multe lacuri şi peşteri trebuie că au fost transformate în ascunzători, atât în Germania, cât şi în alte ţări. Numai că aceste ascunzători nu au putut fi descoperite(7). O dovadă o constituie faptul că până acum o săptămână nici la noi nu s-a ştiut că şi în ţara noastră, în zilele următoare lui 23 August, hitleriştii au scufundat nişte lăzi în lacul Bucura din Retezat. Lăzile nu conţineau dolari falşi şi nici lire sterline, ci documente, precum şi planurile unei invenţii. Despre natura acestei invenţii veţi afla din cele ce urmează.
Fără îndoială că lăzile scufundate ar fi rămas pentru totdeauna acolo, pe fundul lacului, dacă de existenţa lor nu ar fi aflat - sau, mai precis, dacă nu ar fi fost informat - Trustul Nebel. Şi iată că acuma a sosit momentul să vă spun câte ceva despre Trustul Nebel.
Ce este şi ce urmăreşte acest Trust Nebel? Este o întreprindere de spionaj, care are drept obiectiv obţinerea de informaţii - din toate domeniile de activitate - şi comercializarea lor. Este, cu alte cuvinte, o întreprindere care nu aparţine unui anumit stat - cel puţin până la ora actuală - şi care vinde informaţiile obţinute aceluia care este dispus sau care are posibilitatea să plătească mai bine, pentru a nu spune cel mai bine. Trustul Nebel dispune de un capital important şi are o reţea de agenţi răspândită în mai toată lumea. (Vă rog să luaţi notă că foarte mulţi din agenţii Trustului au făcut parte din serviciile secrete hitleriste: Ahwehr-Ausland - contraspionaj în străinătate - de pe lângă Oberkommando der Wehrmacht (înaltul comandament al Wehrmachtului; Forschungsamt - serviciul de investigaţii, al Ministerului Flotei Aeriene; Armate străine din Răsărit; Direcţia generală a siguranţei Reichului etc.). Este de la sine înţeles că o întreprindere care are ca "obiect de comerţ" informaţia de toate genurile - politică, industrială, ştiinţifică, financiară şi chiar de ordin strict personal - realizează beneficii extraordinar de mari. Dar, la început, - şi nu numai atunci - până să se pună pe picioare, Trustul a trebuit să fie finanţat. Întrebarea este: cine sunt aceia care au finanţat Trustul? Sau, dacă vreţi, cine sunt acţionarii lui? La această întrebare nu vă pot răspunde, dându-vă şi nume. Dar îi veţi putea deduce dacă vă voi spune că banii cu care Trustul a fost iniţial finanţat provin din capitalurile depuse de către diferite mărimi naziste, pe alte nume, la multe şi mari bănci din străinătate. Or dacă aşa se prezintă lucrurile, este uşor să deduceţi cine sunt acţionarii adevăraţi şi din umbră ai Trustului. Sunt aceia care, atunci când regimul hitlerist s-a prăbuşit, au izbutit să fugă în străinătate şi, camuflaţi sub nume de împrumut, aşteaptă, cu mare nerăbdare, termenul de prescriere a crimelor lor, pentru a ieşi din nou la suprafaţă.
Deci, peste câţiva ani, de pildă, atât Martin Bormann, fostul locţiitor al lui Hitler, care, în urma unei operaţii, şi-a schimbat complet înfăţişarea, ca şi Joseph Mengele, medicul asasin, care a iniţiat cutremurătoarele "experienţe medicale" din lagărele de concentrare, ar putea să apară cu numele lor adevărate şi - cine ştie? - să pună bazele unui nou partid nazist, în emigraţie. Desigur, rămâne de văzut dacă speranţele căpeteniilor naziste, rămase în viaţă, vor fi sau nu spulberate. Până atunci, ele fac tot posibilul ca să-şi păstreze incognito-ul, după cum şi Trustul Nebel nu precupeţeşte eforturile ca să-şi întindă antenele în toată lumea.
Dacă nu vă pot cita nominal numele acţionarilor Trustului, în schimb vă pot spune cine este preşedintele consiliului de administraţie, sau, dacă vreţi, directorul său general. Este un vechi spion de talie internaţională care, cu ani în urmă, până în 1937, făcea spionaj, probabil, în solda lui "Abwehr-Ausland" - contraspionaj în străinătate - de pe lângă Oberkommando der Wehrmacht, în oraşul în care s-a născut cel ce vă vorbeşte acuma.
TrustulNebel! Nebel în limba germană înseamnă ceaţă. Oare numele Trustului nu vă aminteşte de sinistrul Nacht und Nebel - noapte şi negură - denumirea convenţională a acelei directive a lui Hitler pe baza căreia au fost exterminaţi pe loc sau deportaţi în secret în Germania - şi până la urmă tot exterminaţi - oameni cu desăvârşire nevinovaţi, al căror număr niciodată nu va fi cunoscut? Că Trustul nu în mod întâmplător se numeşte Nebel şi că există o legătură strânsă între Trust şi Nacht und Nebel-Erlass o dovedeşte şi faptul că Trustul Nebel subvenţionează Organizaţia secretă nazistă denumită "Serviciul Tăcut", care a ajutat - pentru aceasta a şi fost înfiinţată - mulţi nazişti notorii să fugă din ţară, asigurându-le în străinătate mijloace de existenţă. ("Serviciul Tăcut" dispune în diferite ţări din Europa şi alte continente de nu mai puţin de paisprezece filiale). Iată dar - foarte pe scurt - ce este şi ce urmăreşte acest faimos Trust Nebel, despre existenţa căruia se vorbeşte foarte puţin şi se ştie şi mai puţin. Explicaţiile pe care vi le-am dat - evident sumare - sunt necesare pentru a înţelege mai bine cele ce urmează.
Desigur, sunteţi nerăbdători să aflaţi ce s-a întâmplat cu lăzile scufundate în Lacul Bucura din Retezatul nostru. Aşa cum v-am mai spus, spre deosebire de cele înecate, de pildă, în Lacul Töplitz, lăzile ascunse în Bucura nu conţineau bancnote falsificate, ci numai documente. Înainte însă de a vă arăta cum am izbutit să intrăm în posesia lor, din nou va trebui să amintesc de evenimentele de la 23 August 1944.
În ziua de 23 August 1944, Hauptsturmführerul S.S. Siegfried Fröhlich primea, cu proces-verbal semnat în regulă, de la maiorul S.S. Arnold Weisenfels, patru lăzi cu arhivă care trebuiau predate personal Reichsführerului S.S. Himmler. Maiorul S.S. Arnold Weisenfels se afla în România numai de puţine zile, ca trimis special al Gruppenführerului S.S. Walter Schellenberg, şeful Serviciul VI al RSHA, adică al Direcţiei generale a siguranţei Reichului.
Ce rol juca acest Arnold Weisenfels, în cadrul Serviciului VI, nu ştim. Nu ştim precis nici în ce scop fusese trimis de Walter Schellenberg în România. Se pare că Arnold Weisenfels ocupa un post important la Serviciul VI, în cadrul secţiei "Volksdeutsche Mittelstelle", adică a "secţiei de legătură a persoanelor de origine etnică germană", sau, cu alte cuvinte, a persoanelor de naţionalitate germană care erau şi cetăţeni ai altor ţări. (Putem deduce aceasta acuma, după ce cunoaştem conţinutul uneia din lăzile găsite în Lacul Bucura). În orice caz, ca trimis special al Gruppenführerului S.S. Walter Schellenberg, se pare că a fost investit cu atribuţii speciale şi puteri discreţionare, fiindcă însuşi şeful din România al RSHA se străduia să-i intre în voie.
Dacă este adevărat ce declară Fuiorescu - şi nu avem motiv să nu-l credem - principala misiune pentru care Arnold Weisenfels a fost trimis în România pare a fi următoarea:
La Sibiu, încă din 1941, începuse să lucreze la o invenţie deosebit de importantă un oarecare profesor Axel Fächner. În 1941, profesorul Axel Fächner avea şaizeci şi opt de ani. În tinereţe, fusese unul dintre cei mai apreciaţi agenţi ai colonelului Nikolai, şeful spionajului german în timpul primului război mondial.
Mai zilele trecute, răsfoind o istorie a spionajului scrisă tot de un fost agent de talie internaţională, am găsit acolo aprecieri extrem de entuziast laudative la adresa lui Axel Fächner. Autorul cărţii susţine, fără nici o rezervă, că Axel Fächner nu a fost, sub aspectul competenţei, cu nimic mai prejos decât Mata Hari sau Fräulein Doktor. Dimpotrivă, afirmă el, le-a întrecut, fiindcă, spre deosebire de acestea, care au sfârşit prin a fi prinse, el a desfăşurat o activitate prodigioasă sub nasul Biroului II, fără ca serviciul de contrainformaţii francez să prindă de veste. Autorul cărţii, încercând să explice succesele lui Axel Fächner, pretinde că ele s-ar datora faptului că faimosul spion avea a formaţie ştiinţifică.
Pensionat, din pricina bătrâneţii sau din alte motive, Axel Fächner a revenit la preocupările lui ştiinţifice din tinereţe. În care anume ramură a ştiinţei se specializase el până a nu deveni spion, nu ştim. Ştim, în schimb, că după pensionarea lui, a început să-l pasioneze electronica. Invenţia, la care începuse să lucreze prin 1941 şi care se baza pe electronică, urma să-şi găsească aplicaţia într-un domeniu de activitate deosebit de pasionant pentru el: spionajul. Dar, nazist până în măduva oaselor, a considerat că este de datoria lui ca, atunci când invenţia avea să fie definitivată, s-o pună la dispoziţia Gestapoului.
Desigur, sunteţi curioşi să ştiţi despre ce invenţie este vorba? Nefiind specialişti, nici eu şi nici dumneavoastră, şi întrucât aspectul tehnic nu interesează acuma, n-am să intru în detalii. Ca să vă puteţi însă da seama de importanţa acestei invenţii, cred că va fi suficient dacă vă voi da un exemplu. De pildă, închipuiţi-vă că tot ce discutăm noi acuma este interceptat de un agent, să zicem al Trustului Nebel, fără ca aici, în sală, să existe ascuns vreun microfon sau ceva asemănător. Vă întrebaţi probabil dacă lucrul acesta este posibil. Axel Fächner pretindea că da şi, teoretic vorbind, o asemenea invenţie nu este imposibilă, ea bazându-se pe principiul captării şi selecţionării undelor sonore. Or, dacă aşa stau lucrurile, vă puteţi explica uşor de ce Reichsführerul Himmler, aflând de invenţia lui Axel Fächner, începu personal să se intereseze de ea. Închipuiţi-vă ce ar fi însemnat pentru serviciile de spionaj hitleriste dacă invenţia, pusă la punct, ar fi ajuns în mâna hitleriştilor.
O primă măsură luată de Himmler a fost aceea de a propune lui Axel Fächner să plece în Germania, unde urmau să-i fie create condiţii optime de lucru, atât în ceea ce priveşte aparatajul, cât şi colaboratorii specializaţi. Bătrânul însă, ciudat ca mai toţi bătrânii, a refuzat. A refuzat şi colaboratorii care i s-au propus a fi trimişi din Germania. A acceptat, în schimb, ajutor material, atât pecuniar, cât şi în ceea ce priveşte aparatajul.
Ca să poată fi păstrat secretul, în casa în care locuia bătrânul Axel Fächner s-a instalat reprezentanţa unei societăţi comerciale germane, de fapt, un birou special al Gestapoului, care avea misiunea să vegheze la păstrarea secretului invenţiei.
Vă reamintiţi că Axel Fächner a început să lucreze la invenţia sa în 1941. În a doua jumătate a lunii august 1944 ea încă nu era pusă la punct. Astăzi, când suntem în posesia întregii documentări, avem temei să presupunem că bătrânul Axel Fächner îl cam ducea de nas pe marele său patron de ticăloşii, Himmler. Fiindcă, după mai bine de trei ani, invenţia se găsea într-o fază puţin avansată.
Dar iată că s-a întâmplat un lucru pe care cei de la RSHA nu-l prevăzuseră. Un atac de cord puse capăt pe neaşteptate vieţii inventatorului. Bineînţeles, Bernhard a fost imediat anunţat, de altfel cum era şi de aşteptat. Şi atunci Walter Schellenberg, probabil din însărcinarea lui Himmler, l-a trimis pe Arnold Weisenfels, cu misiunea specială de a aduce la Berlin toate hârtiile lui Axel Fächner, fără îndoială pentru ca cercetările în legătură cu invenţia să fie continuate de altcineva.
Ducu făcu o pauză. Îşi umezi buzele, sorbind o înghiţitură de apă, apoi continuă:
- Dacă nu s-ar fi întâmplat evenimentele de la 23 August 1944, probabil că transportul hârtiilor ar fi ajuns la Berlin fără vreun incident. Dar cum evenimentele s-au întâmplat, în zilele acelea de haos şi de panică pentru hitlerişti, maiorul S.S. Arnold Weisenfels nu a avut altă posibilitate de a trimite la Berlin hârtiile lui Axel Fächner decât de a le ambala în lăzi speciale - împreună cu alte documente importante - şi a le expedia cu un camion. Lăzile fură date în primire Hauptsturmführerului Siegfried Fröhlich, unul din colaboratorii lui Arnold Weisenfels, cu care acesta venise de la Berlin. Prevăzător, Arnold Weisenfels s-a gândit şi la eventualitatea când Siegfried Fröhlich nu putea scoate din ţară camionul cu documente şi i-a dat instrucţiuni ce măsuri să ia într-un asemenea caz. Şi, într-adevăr, lucrurile chiar aşa s-au şi întâmplat. Siegfried Fröhlich, dându-şi seama că nu va putea trece, în conformitate cu ordinul primit de la Arnold Weisenfels, le-a înecat în Lacul Bucura.
Ce s-a întâmplat după aceea cu Siegfried Fröhlich şi S.S.-iştii care au însoţit transportul, nu ştim. E de presupus că măcar unii dintre ei să fi scăpat.