Ducu făcu din nou o pauză. Se uită prin hârtiile din faţa sa, bifă cu creionul pe punctaj ideile pe care le dezvoltase, pe urmă continuă:
- Acuma va trebui să întrerup firul povestirii şi să revin la Trustul Nebel.
Nu ştim pe ce cale, cert este însă că omul care conduce treburile operative ale acestei organizaţii de spionaj, Şuncărică, respectiv Căpitanul de Cursă Lungă, a aflat atât de invenţia lui Axel Fächner, cât şi de soarta servietei maiorului S.S. Arnold Weisenfels.
Desigur, vă întrebaţi, ce legătură există între invenţia lui Axel Fächner şi servietă? Există, şi încă una de foarte mare importanţă. Fiindcă în servietă, printre alte hârtii, se găsea şi raportul, în original, al lui Arnold Weisenfels, adresat personal lui Walter Schellenberg. Arnold Weisenfels raporta şefului său direct măsurile pe care le luase ca, în ciuda evenimentelor neprevăzute pentru ei, întreaga documentaţie privind invenţia lui Axel Fächner să ajungă în Reich. Mai mult - şi tocmai de aceea raportul prezenta importanţă pentru Trust - în încheiere, Arnold Weisenfels preciza că dăduse instrucţiuni Hauptsturmführerului Siegfried Fröhlich ca, în cazul când nu va putea străbate "dincolo", să pătrundă în Retezat şi să înece lăzile, fie în lacul Bucura, fie în Lacul Zănoaga.
Spuneam mai adineauri că Trustul Nebel, respectiv Şuncărică, a aflat atât despre invenţia lui Axel Fächner, cât şi despre soarta maiorului Arnold Weisenfels. Mai precis, ce a aflat Şuncărică? A aflat că la Sibiu Axel Fächner lucra la o invenţie deosebit de importantă, privind posibilitatea culegerii de informaţii de la distanţă, prin interceptarea celor mai confidenţiale convorbiri; că inventatorul a murit înainte de a-şi pune la punct invenţia; că toate hârtiile inventatorului, împreună cu alte hârtii - ceva mai târziu veţi afla în ce consta importanţa celorlalte documente - au fost închise în nişte lăzi speciale şi expediate cu un camion în Germania; că datorită evenimentelor de la 23 August 1944, camionul n-a putut ieşi din ţară, că însoţitorul transportului, Hauptsturmführerul Siegfried Fröhlich, de teamă ca nu cumva lăzile să ajungă în mâinile românilor, executând ordinul primit de la Arnold Weisenfels, le-a scufundat într-un lac din România.
Acestea au fost informaţiile pe care le-a obţinut în legătură cu invenţia. Să vedem acuma ce informaţii a obţinut în legătură cu posibilitatea de a obţine invenţia. A aflat astfel că trimisul special al lui Walter Schellenberg, maiorul S.S. Arnold Weisenfels, şi-a găsit moartea în timpul insurecţiei armate din august 1944; că în momentul când a fost ucis, avea cu el o servietă în care se găseau o seamă de documente deosebit de importante; că această servietă nu a căzut în mâna românilor, ci a fost însuşită de către un agent al Gestapoului, pe nume Reinhardt Klausner; că acest Reinhardt Klausner a primit ordin să nu distrugă documentele, ci să le păstreze până când un trimis special avea să vină să i le ceară; că, după toate probabilităţile, Reinhardt Klausner nu a distrus servieta; că, în fine, printre hârtiile din servietă, se găsea şi raportul neexpediat al lui Arnold Weisenfels către şeful său direct, Gruppenführerul S.S. Walter Schellenberg, raport care indica şi locul unde dăduse el ordin lui Siegfried Fröhlich să scufunde lăzile, în caz de primejdie.
E de la sine înţeles că pe Şuncărică l-a interesat conţinutul lăzilor scufundate. L-a interesat din punctul de vedere al intereselor Trustului Nebel. Un interes dublu. Îl interesa în primul rând invenţia. Şi se putea să nu intereseze, când Trustul se ocupă cu obţinerea şi vânzarea către cei interesaţi a informaţiilor din toate domeniile de activitate? Gândiţi-vă ce ar însemna pentru Trustul Nebel dacă ar fi în posesia unui aparat pentru obţinerea de informaţii de la distanţă. Trustul ar deveni atunci o forţă formidabilă şi invenţia în sine ar preţui cât cea mai nouă şi mai extraordinară armă.
Desigur, ar putea obiecta cineva: bine, dar moartea lui Axel Fächner a survenit înainte ca acesta să-şi poată pune la punct invenţia. Pe urmă, de la moartea acestuia şi până acuma au trecut nişte ani. Tehnica, între timp, a făcut paşi uriaşi. Oare astăzi, dacă ţinem seama de răsunătoarele succese ale tehnicii mondiale, invenţia lui Axel Fächner mai poate prezenta vreun interes? Răspunsul la o asemenea întrebare nu poate fi decât afirmativ. Şi am să vă explic imediat de ce. Trustul, respectiv Şuncărică, nu avea de unde să ştie cât de mult sau cât de puţin avansase Axel Fächner în cercetările sale. El deţinea informaţia că acesta lucrase până în clipa morţii la inventarea unui aparat de captare de la distanţă a informaţiilor. Chiar dacă din punct de vedere al procedeelor folosite de Axel Fächner invenţia era depăşită, în raport cu dezvoltarea tehnicii, ea interesa Trustul din punct de vedere al ideii care stătuse la bază. Cu alte cuvinte, Şuncărică era interesat să afle dacă şi în ce măsura ideea lui Axel Fächner mai prezenta sau nu interes.
Pe urmă, pentru Şuncărică, prezentau interes şi celelalte documente aflate în lăzi. Despre ce anume documente este vorba? Documente privind activitatea Gestapoului în România, cartoteci cu fişele agenţilor care au lucrat pentru diferitele servicii de informaţii hitleriste. Ori pentru o organizaţie de natura Trustului Nebel a fi în posesia fişelor tuturor agenţilor care au lucrat pentru serviciile de informaţii hitleriste - în primul rând pentru Abwehr şi Gestapo - înseamnă, teoretic, şi câteodată nu numai teoretic, posibilitatea de a recruta o reţea în ţara respectivă. Valoarea unor asemenea documente creşte mai ales când e vorba de o ţară socialistă, dat fiind faptul că în ţările socialiste serviciile de informaţii înregistrează cele mai catastrofale eşecuri.
Deci, atât din punctul de vedere al invenţiei, cât şi din al fişelor de cartotecă, Trustul Nebel a fost interesat să intre în posesia lăzilor înecate în lacul Bucura.
Iată însă că s-a întâmplat ceva. Cam în acelaşi timp, o altă organizaţie de spionaj află atât despre invenţia, cât şi de soarta servietei fostului maior S.S. Arnold Weisenfels. Află şi începe să manifeste acelaşi interes ca şi Trustul Nebel. Informaţii mai precise despre această a doua organizaţie de spionaj nu vă pot da. Rezidentul ei, pe care, de asemenea, l-am arestat, afirmă că nu ştie pentru cine lucra şi că, de fapt, nici nu-l interesa, atâta vreme cât era plătit, şi încă bine plătit. Faptul că a fost şi el un fost agent hitlerist ar putea fi un indiciu asupra compoziţiei reţelei, ca şi asupra scopurilor urmărite.
Şi cu toate că nu cred să mai fie nevoie, ţin să precizez că şi această organizaţie de spionaj, din aceleaşi motive, a devenit interesată în a pune mâna pe lăzile scufundate în lacul Bucura.
Se naşte însă întrebarea: cum de a aflat această a doua organizaţie de soarta lăzilor, ca şi de conţinutul lor. După toate probabilităţile, din aceeaşi sursă ca şi Trustul Nebel. Vreau să spun că acela care a informat Trustul a vândut informaţia şi celeilalte organizaţii, probabil contra unei importante sume de bani. După cât se pare, este vorba de cineva din anturajul lui Arnold Weisenfels, la curent atât cu natura transportului, cât şi în ceea ce priveşte conţinutul raportului neexpediat - din lipsă de timp al lui Arnold Weisenfels către Walter Schellenberg. Cu alte cuvinte, este vorba de cineva care, de asemenea, a făcut parte din RSHA, adică din Direcţia generală a siguranţei Reichului. Mai greu este să înţelegem de ce a tăcut atâţia ani. Putem presupune fie că a avut motive să tacă, fie că nu şi-a dat seama că invenţia ar mai putea să intereseze. Un lucru e cert că atunci când s-a convins că informaţiile pe care le deţine interesează, le-a speculat la maximum, oferindu-le în două locuri. Asta poate să însemne că avem de-a face cu un fost spion hitlerist, agent dublu, de altfel lucru destul de obişnuit printre spionii de profesie.
Este interesant de ştiut că ambele organizaţii au început să acţioneze în acelaşi timp, şi iată de ce. Fiecare dintre ele a trimis în ţară un emisar care să ia legătura cu omul lor. Numai că Trustul Nebel nu ştia că omul pe care el îl trimitea era în acelaşi timp emisarul şi celeilalte organizaţii, şi invers. Fiind trimis de ambele organizaţii, emisarul acela a luat legătura nu cu o singură persoană, ci cu două. Ca trimis al Trustului Nebel a luat legătură cu Aspasia, iar ca trimis al celeilalte organizaţii, cu Werner Steinborn, falsul Chivu Boraş.
Instrucţiunile transmise de către ambele organizaţii prin emisar sunau aproape la fel: trebuia mai întâi găsit Reinhardt Klausner, cu alte cuvinte, trebuia să se dea de urma servietei, respectiv de raportul lui Arnold Weisenfels în care se preciza lacul unde fuseseră înecate lăzile. Pe urmă, trebuia iniţiată acţiunea de aducere la suprafaţă a lăzilor - o acţiune din cele mai dificile. În fine, trebuia - lucru şi mai dificil - ca întreaga documentaţie privind invenţia să fie trecută peste graniţă. Cât priveşte fişele foştilor agenţi hitlerişti, ele urmau să rămână în păstrarea agentului din ţară ca să-şi recruteze o reţea dintre ei, folosind şantajul. În acest scop, fiecare organizaţie îşi investea agentul cu funcţia de rezident: Trustul Nebel, pe Aspasia, cealaltă organizaţie, pe Werner Steinborn.
Trebuie precizat că până la venirea în ţară a emisarului, nici Aspasia şi nici Werner Steinborn n-au desfăşurat vreo activitate de spionaj. Dar să nu credeţi cumva că se hotărâseră să devină cetăţeni paşnici, ci, pur şi simplu, fiindcă, după prăbuşirea Germaniei hitleriste, pierduseră legătura cu cei pe care îi slujiseră până atunci.
Rechemaţi în serviciul activ, atât Aspasia, cât şi Werner Steinborn au fost foarte bucuroşi că, în sfârşit, li se oferea din nou prilejul să "lucreze" şi să demonstreze vechea lor competenţă în meserie. Fiindcă ambii spioni aveau într-adevăr asemenea state de serviciu, încât din punctul lor de vedere aveau de ce să se mândrească.
Poate că evenimentele ar fi avut cu totul altă desfăşurare dacă emisarul trimis să ia legătura cu ei nu ar fi atras atenţia şi unuia, şi celuilalt că nu e singurul care are interes să pună mâna pe lăzile înecate. Astfel a început competiţia dintre Aspasia şi Werner Steinborn.
Emisarul venind în ţară, a vizitato mai întâi pe Aspasia. Aceasta aflând de existenţa celuilalt competiţionar, şi neputând smulge de la emisar nici un fel de informaţie în legătură cu concurentul său, bine inspirată şi cu mai multă experienţă, l-a urmărit şi în felul acesta l-a descoperit pe Werner Steinborn. N-a întârziat să-şi ia revanşa şi să câştige cea de-a doua repriză, spre furia şi disperarea acestuia.
Până aici lucrurile sunt foarte clare sau în orice caz clare. De acum încolo, ele se încurcă, se încâlcesc în aşa măsură, încât nu e de mirare că abia la sfârşit, când evenimentele s-au precipitat, am fost în stare să înţelegem în ce consta caracterul deosebit al acestui caz şi să tragem exact de firul care trebuia.
Mai întâi, însă, câteva cuvinte despre Werner Steinborn. Şi acesta, ca şi Aspasia, a fost unul din spionii de anvergură ai lui Himmler. În palmaresul său de oberspion figurează câteva succese răsunătoare în diferite ţări pe unde a activat. În România, a fost trimis să lucreze după atentatul împotriva lui Hitler şi cu toate că, oficial, avea o cu totul altă însărcinare, în realitate, avusese misiunea să spioneze şi să raporteze nominal despre fiecare ofiţer din comandamentul hitlerist de la Bucureşti în ce măsură a rămas fidel Führerului. Werner Steinborn era originar din România.
...Şi acum despre încâlceala de care am amintit mai adineauri. Aspasia i-a pus gând rău lui Werner Steinborn. În ce sens gând rău? Iată în ce sens: Aspasia ştia de la emisar că el urmăreşte, ca şi ea, să intre în posesia lăzilor. Pe de altă parte, ea presupunea că el apucase să citească documentele din servietă. Mai mult, el se dovedise mai perspicace decât ea în descoperirea bârlogului lui Reinhardt Klausner. În fine, cu experienţa ei de veche şi încercată agentă, şi-a dat seama, cântărindu-l dintr-o privire, că nu avea de a face cu un ageamiu, ci cu cineva egal, dacă nu mai competent decât ea. A început atunci să se întrebe ce activitate desfăşura rivalul ei, de când şi cu ce rezultate. Şi s-a mai întrebat ceva: dacă nu ar fi bine ca dinăuntrul cetăţii să fie informată absolut de tot ce întreprinde Werner Steinborn. Dacă putem pune bază pe spusele lui Fuiorescu, Aspasia îşi fixase ca obiectiv mai îndepărtat atragerea lui Werner Steinborn în reţeaua pe care visa s-o recruteze.
În vederea atingerii atât a obiectivului apropiat, cât şi a celui îndepărtat, Aspasia a făcut un lucru foarte puţin cugetat, mai ales pentru o spioană de talia ei. A manevrat în aşa fel, încât Werner Steinborn să-i ceară ei să lucreze pentru el. De aici a pornit încâlceala care ne-a derutat şi care ne-a silit să investigăm piste false. A fost, repet, o mare greşeală, fiindcă putea să introducă în "cetatea" duşmană pe Fuiorescu sau mai curând pe Marcel Koruz.
Misiunea cu care Werner Steinborn a însărcinat-o pe Aspasia a fost aceea de a investiga şi descoperi pe misterioasa Champignon care îi suflase servieta cu documente. Cu alte cuvinte, Werner Steinborn, alias profesorul Nicolae Nedelcu, îi încredinţase misiunea să se "descopere" pe ea însăşi. (Sper că e suficient dacă amintesc numai, că cei doi corespondau folosind un cifru care avea la bază figurile de şah).
În legătură cu Werner Steinborn, mai ales asupra unui lucru nu se înşelase: că nu era un vulpoi mai mic decât ea. Nu ştiu cum a ajuns Werner Steinborn să-şi dea seama că Aspasia îl ducea de nas. Cert este că lucrul acesta s-a întâmplat. Şi cum în ochii acestuia viaţa unui om nu preţuieşte mai mult decât a unei muşte, a ucis-o zvârlind-o în "Prăpăstiile".
Asasinarea Aspasiei a încâlcit şi mai mult lucrurile. Ea era moartă, şi noi căutam să dăm, pe de o parte, de urma ei, a "tantei Aspasia", pe de alta, de a lui Champignon. Mai mult. Atât de puţin logică, atât de absurdă mi s-a părut ipoteza că ar putea exista o legătură directă între Werner Steinborn, alias profesorul Nedelcu, şi Aspasia, încât atunci când căpitanul Bogdan mi-a arătat fotografia cadavrului ei, nici nu m-am gândit că ar putea fi ea, ci am înclinat să cred că este Catina, fiica ei, cu toate că în oraşul meu există monumentul funerar al acesteia din urmă. Această a doua ipoteză mi se părea mult mai probabilă, tocmai fiindcă ştiam că nu puţini din agenţii serviciilor de spionaj hitleriste sunt "morţi" şi îngropaţi prin diverse cimitire din Germania, dar în realitate trăiesc, sub nume false, în diverse locuri din lume.
Ducu îşi şterse fruntea transpirată şi îşi umezi buzele cu o înghiţitură de apă. Pe urmă continuă:
- După cum ştiţi, Aspasia primise ordin de la Şuncărică, fostul ei "soţ", să scoată la suprafaţă lăzile scufundate în lacul pe care avea să-l afle citind raportul lui Arnold Weisenfels adresat şefului său direct Walter Schellenberg. Dar aceasta nu era o treabă de femeie. Trebuiau recrutaţi nişte bărbaţi. Printre documentele din servietă, Aspasia a găsit o listă cu numele unor agenţi dubli, pe care Gestapoul, din anumite motive lesne de înţeles, nu considerase necesar să-i lichideze. Pe această listă figura şi numele lui Fuiorescu.
- Şi al lui Marcel Koruz, ţinu să adauge Bogdan.
- Da, şi al lui Marcel Koruz. Deci, Aspasia, care fusese investită cu funcţia de "rezident", avea acum reţeaua ei, alcătuită, inclusiv ea, din patru verigi, dacă o socotim şi pe Mica. Pe de alta parte, ştia în care anume lac, din ordinul lui Arnold Weisenfels, Hauptsturmführerul Siegfried Fröhlich înecase lăzile. Îi mai trebuia un costum de scafandru şi un scufundător. Ca să procure costumul în ţară, i s-a părut prea riscant. Sau, mai precis, s-a gândit să rişte numai în cazul când nu va fi posibil să-i parvină unul din afară. Încunoştiinţat, Şuncărică i l-a făgăduit. Costumul urma să-i parvină camuflat într-una din lăzile cu utilaje comandate în străinătate pentru întreprinderea "Textila". Planul fusese astfel conceput: în timpul transportului pe calea ferată, înainte de a intra în ţară, una din lăzi urma să fie înlocuită cu aceea în care se afla costumul de scafandru. Nu ştim din ce motive, probabil datorită vigilenţei firmei producătoare, care nu are absolut nici un amestec în treaba aceasta, substituirea nu a putut fi făcută. Aşa se explică de ce în lada preluată de Koruz de la Nae Voicu au fost găsite tot piese de maşini. Neparvenindu-le costumul, deci nemaifiindu-le de vreun folos Şutelcă, pe care îl răpiseră în prealabil, au fost nevoiţi să-i dea drumul.
După accidentul suferit de Marcel Koruz, deci după ce, verificând conţinutul celor două lăzi substituite am descoperit că una conţinea tot piese de maşini, iar cealaltă, pietre, operaţia în sine mi s-a părut absurdă, cum absurdă mi s-a părut răpirea lui Şutelcă şi eliberarea lui după câteva zile. Nu am acordat însă o atenţie deosebită faptului în sine. Absurdul însă nu are ce căuta într-o afacere de spionaj. Tovarăşul colonel ne-a atras atenţia asupra acestui fapt, mie şi căpitanului Tudoraşcu. Mai precis, ne-a sugerat că aparentul absurd al substituirii lăzilor reprezintă de fapt unul din punctele nod ale cazului "Tanti Aspasia". Am reflectat mult asupra acestei probleme şi cred că dacă Aspasia nu ar fi făcut greşeala să se lase recrutată de Werner Steinborn, încurcând iţele, mult mai devreme ne-am fi dat seama că avem de-a face cu două tabere angajate într-o anumită competiţie.
Dar să mergem mai departe. Să vedem ce s-a întâmplat după lichidarea Aspasiei de către Werner Steinborn. Sarcinile acesteia au fost preluate de către Fuiorescu, devenit acuma rezident. Acuma reţeaua număra pe Fuiorescu, pe Marcel Koruz şi pe Mica, aceasta din urmă având rolul de agent recrutor, prima ei "victimă" fiind eu. Dar despre aceasta ceva mai târziu, Werner Steinborn nu a lichidat-o pe Aspasia decât după ce a depistat reţeaua ei. Pentru el obiectivul numărul unu continua să rămână aducerea la suprafaţă a lăzilor înecate în lac. Dar pentru aceasta trebuia ori să intre în posesia raportului lui Arnold Weisenfels, ori să afle indirect, de la cineva din reţeaua lui Fuiorescu, numele lacului. Să vedeţi cum a procedat. A căutat să cunoască pe Mica şi, întrucât, ca bărbat, ticălosul nu-i de loc de lepădat, ea a sfârşit prin a se îndrăgosti de el. Şi iată că el izbuti astfel ceea ce Aspasiei nu numai că nu-i reuşise, dar o costase şi viaţa: să introducă în cetate propriul său cal. Prin Mica află ceea ce se petrece în tabăra duşmană. Prin Mica află că, mai întâi, Aspasia, pe urmă, Fuiorescu puseseră la cale racolarea mea, la sugestia Micăi. Ideea de a mă recruta i-a venit Micăi atunci când a aflat de la căpitanul Tudoraşcu, mai întâi că îl cunoscusem pe Reinhardt Klausner cu mulţi ani în urmă, apoi că am o maşină marca "Rekord". Motiv în plus ca să se felicite le-am oferit atunci când i-am mărturisit că lucrez la arhiva Ministerului de Externe şi că, din când în când, sunt trimis în străinătate în calitate de curier diplomatic. Aflând de toate acestea de la Mica - Mica îi este nepoată - Fuiorescu a fost de părere să fiu imediat recrutat. "Argumente" cu care să mă convingă i se păreau că există suficiente. Primul: să mi se ofere bani, întrucât mereu mă văităm că duc lipsa lor. Al doilea: să fiu şantajat cu "unchiul" din R.F.G. Aspasia, care visa foarte departe, a fost de altă părere şi l-a convins şi pe el. Visa să scoată din ţară, cu ajutorul meu, tot ceea ce privea invenţia lui Axel Fächner. Visa să obţină prin mine diverse documente din arhiva Ministerului. Cu experienţa pe care o avea, dându-şi seama ce mină de informaţii puteam deveni, s-a gândit că ar fi mult mai eficace - din punctul de vedere al obedienţei totale din partea mea - dacă racolarea avea să se întâmple în străinătate, cu metode moderne şi de către un expert ca Şuncărică.
Despre planul acesta al Aspasiei, însuşit ulterior de către Fuiorescu, fu pus la curent de către Mica şi Werner Steinborn. Prin Mica a aflat data plecării mele în străinătate, şi tot prin ea a introdus în încuietoarea geamantanului microfilmul destinat agenturii pe care o slujea, subtilizat ulterior din ascunzătoarea lui de către pretinsul Johan Ohlson, şi acesta în slujba aceleiaşi organizaţii.
După cum ştiţi, experţii noştri descoperiseră în prealabil microfilmul şi îl descifraseră. Fiind în posesia mesajului, nu ne-a trecut prin minte că eu eram, de fapt, purtătorul a încă unui mesaj, acela adresat de Fuiorescu, noul rezident, lui Şuncărică. Şi este normal că nu ne-a trecut prin minte, fiindcă la ora aceea nu ştiam că aveam de a face cu două organizaţii de spionaj.
Pentru a transmite raportul său, Fuiorescu nu şi l-a microfotografiat. El a folosit o metodă mai simplă. L-a scris cu o cerneală specială pe versoul fotografiei ce o reprezenta pe Mica şi pe care aceasta mi-a dăruit-o în ajunul plecării, chipurile ca să n-o uit cât timp voi fi departe de ea. "Intenţia" cu care îmi fusese oferită reieşea clar şi idiot de banal din dedicaţie: "O piedică în calea uitării, de la Mica ta". Nici măcar cele două ieşiri succesive în eter, cu conţinut aproape identic, nu ne-a făcut să bănuim adevărul. Anume, că avem de a face cu doi rezidenţi, sau, altfel spus, cu două reţele. Una, reprezentată numai de Werner Steinborn, cealaltă, formată din Aspasia şi trei verigi, iar apoi, după lichidarea ei, din Fuiorescu şi două verigi, Marcel Koruz şi Mica. Cât priveşte pe Nae Voicu şi Andriesei, ei nu pot fi incluşi în vreuna din reţele. Ei au fost plătiţi pentru câte o acţiune limitată şi, după cum ştiţi, singuri au venit să-şi recunoască vina. De asemenea, nici în ceea ce priveşte pe Arghir, şoferul, sau pe Spiru, scafandrul. Amândoi l-au însoţit pe profesor convinşi că au de a face cu un veritabil profesor şi membru al Academiei. Cu atât mai puţin Reinhardt Klausner, care n-a acţionat în nici un fel după 23 August, mărginindu-se doar să păstreze servieta cu documente.
Datorită faptului că n-am ştiut decât de existenţa unei singure reţele, fără voia mea i-am făcut un asemenea serviciu lui Şuncărică atunci când i-am vorbit de Johan Ohlson şi frumoasa lui pretinsă metresă Malla. Abia după ce m-am întors şi după ce ne-am dat seama că avem de a face cu două reţele, mi-a fost clar de ce Şuncărică mi-a cerut să-i vorbesc cât mai în detaliu despre Johan Ohlson şi Malla, pe care eu îi numisem "oamenii lui". Voia să afle amănunte spre a se convinge dacă nu era la mijloc mâna "concurenţei".
Poate că cineva dintre dumneavoastră se întreabă chiar acuma: Bine, dar ce măsuri a luat Şuncărică atunci când a aflat de la mine că mai există şi alţii pe care îi preocupa persoana mea. Acestora eu le răspund: nici una. Şi e normal. De ce? Pentru următorul motiv: în definitiv ce a aflat el de la mine? Că, în tren, un oarecare Johan Ohlson îmi scotocise prin bagajele personale. Constituia acest fapt un motiv de nelinişte pentru el? Cu alte cuvinte, putea el deduce din acest fapt că se interesau şi alţii de persoana mea exact din motivele pentru care se interesa şi el? Categoric, nu! Dacă v-aş fi spus că oamenii lui au şterpelit din ascunzătoare microfilmul camuflat acolo... de Mica, asta, într-adevăr, ar fi constituit un motiv de alarmă pentru el. În primul rând, fiindcă microfilmul nu lui era adresat, iar în al doilea, pentru că însăşi perspicacitatea mea i-ar fi dat de bănuit. Or eu îi spusesem că Johan Ohlson scotocise prin bagajele mele personale, dar nu se atinsese de geanta mea diplomatică. Asta ce putea să însemne? Putea să însemne că Johan Ohlson era mai curând un hoţ ce opera în trenuri decât un spion. Aşa că, de fapt, vorbindu-i de Johan Ohlson, nu i-am făcut propriu-zis un serviciu. Sau chiar dacă - vulpoi cu experienţă cum este - a înţeles că Johan Ohlson era un coleg de breaslă, în nici un caz nu a avut motiv să intre la bănuială că îl interesase persoana mea - s-au mai precis, bagajele mele - exact din motivele pentru care îl interesa pe el. Fiindcă nu trebuie pierdut din vedere că eu călătoream în calitate de curier diplomatic şi că un diplomat în călătorie exercită în general asupra acelora care se ocupă cu obţinerea de informaţii o foarte mare atracţie.
În orice caz, în legătură cu mine, Şuncărică n-a avut nici un fel de suspiciuni. Acordând credit deplin rezidentului, nu m-a supus nici unei "verificări". Şi când spun aceasta, mă gândesc la "detectorul de minciuni", aparatul foarte mult utilizat în cadrul diferitelor oficine de spionaj. Deci, netrezindu-i suspiciuni, Şuncărică a trecut direct la racolarea mea. Şi tocmai pentru că îşi dădea perfect de bine seama cât de extraordinar de util le putea fi şeful arhivei Ministerului Afacerilor Externe, s-au gândit să folosească o metodă de racolare prin care să mă lege şi de mâini şi de picioare. Vreau să spun, să-şi asigure o obedienţă totală din partea mea, indiferent ce mi-ar fi cerut. În acest scop, au încercat să-mi imprime o conştiinţă falsă. Metoda aceasta a fost folosită pentru prima dată de hitlerişti. Se pare că metoda a fost preluată - cel puţin de către Trustul Nebel - şi perfecţionată. Că asupra mea nu a avut nici un efect, asta este cu totul altceva.
După ce mi-a dat drumul de pe "Nebel II", verificându-mi la hotel bagajele, am constatat că îmi lipsea fotografia pe care mi-o dăruise Mica la plecare. Abia atunci am întrezărit adevărul. Anume, că ea fusese purtătoarea unui mesaj adresat lui Şuncărică, al cărui conţinut îmi rămăsese - mai precis, ne rămăsese - necunoscut. Nădăjduiam, în schimb, ca din mesajul de răspuns al lui Şuncărică - mesaj camuflat în stiloul dăruit de el, pe care îl purtam în buzunar - vom putea deduce conţinutul aceluia adresat de rezident şefului său dinafară.
Scurt timp după aceea, m-am reîntors în ţară, aducând instrucţiuni pentru ambii rezidenţi. Pentru Aspasia - respectiv Fuiorescu - camuflate în stilou, pentru Werner Steinborn, sub formă de microfilm, ascuns de către Johan Ohlson în broasca geamantanului. Deşi încă nu ştiam că aveam de a face cu doi rezidenţi, un lucru m-a nedumerit mult. De ce Mica s-a grăbit să pună mâna pe microfilm şi să şi-l păstreze şi de ce a trebuit să vină Werner Steinborn să şi-l ia.
Iată, în câteva cuvinte, ce se întâmplase în lipsa mea.
Făcând risipă de multă şiretenie, Mica izbuti să afle de la unchiul ei - care, în treacăt spus, nutreşte faţă de nepoată-sa şi altfel de sentimente decât de rudenie - numele lacului unde Hauptsturmführerul Siegfried Fröhlich înecase cu ani în urmă lăzile. Odată în posesia acestei informaţii, Mica se grăbi s-o aducă la cunoştinţa amantului ei, Werner Steinborn. Acesta, ajuns în posesia informaţiei de care avea atâta nevoie, a început să-şi cam neglijeze prietena, faţă de care nici o clipă nu manifestase un sentiment sincer. Femeile, după cum ştiţi, simt imediat când se întâmplă o asemenea treabă. Şi, colac peste pupăză, a mai avut neşansa să-l vadă pe Werner Steinborn în compania unei alte femei. Mica este o fiinţă extrem de vanitoasă. Se crede unicat. În consecinţă, s-a simţit furios de jignită, mai ales după ce a avut dovada materială că Werner Steinborn preferă pe alta. Un prieten spune - şi Ducu se uită semnificativ la Bogdan - că e preferabil să ai zece bărbaţi duşmani decât să te duşmănească o singură femeie. Ca să se răzbune, Mica a început prin a mărturisi unchiului ei propria-i "trădare". Şi ca să-i dovedească acestuia cât de sinceră îi este căinţa, i-a oferit microfilmul ascuns de Johan Ohlson în broasca geamantanului meu, microfilm destinat lui Werner Steinborn, dar însuşit de ea imediat după reîntoarcerea mea din călătorie.
Vă puteţi imagina cum a primit Fuiorescu vestea că celălalt competiţionar, Werner Steinborn, cunoaşte lacul unde se aflau înecate lăzile. Primul său gând a fost să-l lichideze prin Marcel Koruz. Nu s-a putut hotărî să-şi pună imediat planul în aplicare din cauza Micăi. Deşi nepoată-sa se jura că îl urăşte de moarte pe fostul ei amant, totuşi, cunoscând firea femeilor, cu alte cuvinte dându-şi seama că Mica tot îl mai iubeşte pe Werner Steinborn, şi-a spus că e mai prudent să nu se transforme în instrumentul răzbunării ei.
Acesta a fost un prim motiv. Dar a mai fost unul, precumpănitor. Werner Steinborn, aflând de la "prietena" sa ceea ce îl interesa, s-a pus imediat pe treabă. Adică, a început pregătirile în scopul aducerii la suprafaţă a lăzilor scufundate în Lacul Bucura. Fuiorescu, celălalt rezident, care, ca o primă măsură după ce a aflat de trădarea Micăi a fost să-l supravegheze îndeaproape pe Werner Steinborn, şi-a dat imediat seama ce scop au pregătirile. Şi atunci i-a venit ideea să scoată castanele din foc cu mâinile acestuia. Adică, să-l lase pe Werner Steinborn să aducă la suprafaţă lăzile - asumându-şi toate riscurile - şi după aceea să pună mâna pe ele, eventual chiar lichidându-l, la întoarcerea din "expediţie".
În vederea realizării acestui scop, Fuiorescu, însoţit de Koruz, l-au urmărit în Retezat pe profesorul Nedelcu şi, spionându-l, au văzut când lăzile au fost aduse la suprafaţă. Pe urmă, fără să mai întârzie o clipă, s-au grăbit să se întoarcă şi să pregătească atacul expediţiei, în preajma cantonului silvic, unde ei bănuiau că profesorul urma să se dispenseze de serviciile localnicilor. Din păcate pentru ei, am fost şi noi pe acolo. Le-am zădărnicit planul, arestându-i, aşa cum am procedat curând după aceea şi cu profesorul.
Ducu făcu o scurtă pauză, numai atâta cât a fost nevoie ca să-şi umezească buzele.
- ...Şi o dată cu arestarea lor - vorbi el din nou - cazul "Tanti Aspasia" l-am putut considera încheiat. De asemenea, cred că şi eu aş putea considera încheiată expunerea mea.
- Nu înainte de a le da tovarăşilor explicaţiile necesare în legătură cu "Pensiunea Dankner", îi reaminti colonelul Joldiş.
- Vă mulţumesc, tovarăşe colonel, că mi-aţi adus aminte. Trebuie să precizez de la început, tovarăşi, că nici Lotte Dankner şi nici Fredi, alias falsul Ion Vasilescu, nu au nici un amestec în cazul "Tanti Aspasia". Greşeala a fost a mea. M-am lăsat mistificat de aparenţe. Dacă vă mai amintiţi, la Pensiune am fost dus de Mica. A fost suficient acest fapt, ca să devin suspicios. Că am devenit suspicios, n-a fost rău. Fiindcă - numai datorită acestui fapt am putut descoperi ceea ce am descoperit. Cert este însă că Mica m-a dus acolo fără nici o intenţie, ci doar fiindcă mă plânsesem că nu prea am bani, după cum, de asemenea este clar că ea nu a avut vreo legătură, nici cu Lotte Dankner şi nici cu Fredi. Începând să investighez, ştiţi ce surpriză am avut: Fredi adăpostindu-se la Pensiune sub numele de Ion Vasilescu: adevăratul Ion Vasilescu, bolnav la Spitalul Central, ajuns incurabil, nu fără contribuţia Lottei Dankner. În realitate, Lotte Dankner şi Fredi, falsul Ion Vasilescu, sunt doi infractori de drept comun. Cazul lor a fost predat miliţiei, care, în prezent, anchetează. Pot să vă informez că Fredi este de fapt fratele Lottei Dankner şi că are la activul lui cel puţin patru crime.