- Şi dacă vă mai spun că sunt rudă şi cu Cartuş?(4)
- Dar câţi copii ai, nene?
- Nu, ăştia nu-mi sunt fii. Ăştia îmi sunt fini. Şi dacă le-am fost naş, le-am dat numele care mi-au plăcut. Că eu, dom'le, mă-nnebunesc după filme. Dacă văd unul pă cinste, şi-mi place ăl de joacă rolul principal, gata: cum naşte o femeie în mahala, mă ofer să-i fiu naş şi pac! pun numele tipului din film care mi-a plăcut. Ce, nu fac bine? Spune şi dumneata, care de la început asculţi şi nu zici nici pâs.
Întrebarea era adresată lui Koruz. Şi după ce o formulă, chefliul veni să se proţăpească în faţa acestuia clătinându-se pe picioare.
- Sau te pomeneşti că nu-ţi place de mine? adăugă el, gata de gâlceavă.
Koruz duse degetul la gură şi la urechi ca să-l facă să înţeleagă că nici nu aude şi nici nu poate vorbi.
- Cum, bre, este şi surd şi mut? întrebă beţivul ducând, la rândul său, degetul la gură şi la ureche.
Koruz dădu din cap.
Chefliul se întoarse către cei cu care stătuse de vorbă până mai adineaori.
- Săracu'! Şi surd, şi mut. Apoi către nevasta lui Koruz: Şi matale te înţelegi greu cu el?
La rândul ei, îl făcu să înţeleagă că şi ea e surdomută.
- Uite-te, dom'le, ce întâmplare!.. Amândoi surdomuţi. Or fi soţi? Sunteţi soţi? întrebă, şi cu mâna închipui în jurul capului o cunună.
Koruz înţelese întrebarea şi confirmă, dând din cap.
- Ei, ce să faci, mutule şi muto!.. Aşa-i viaţa: parşivă, cristelniţa ei de viaţă! Dar asta nu-i un motiv să nu ciocnim împreună un pahar de vin.
Koruz şi nevastă-sa care se uitaseră la el nedumeriţi, fiindcă nu înţelegeau ce spune, înţeleseră abia când chefliul reveni de la masa vecină cu paharul plin.
- Hai noroc, mutule şi muto!
"Muţii" ciocniră, pe rând, paharele cu tatăl lui Dartagnan, zâmbind cu acel zâmbet de îngăduitoare bunăvoinţă, cu care în mod obişnuit sunt acceptate într-o cârciumă fanteziile unui beţiv. Punând paharul pe masă, chefliul începu să-şi pipăie buzunarele şi până la urmă scoase un pachet de "Carpaţi". Dar în pachet nu mai era nici o ţigară. Dezamăgit, îl mototoli şi îl azvârli pe jos. Atunci Koruz începu să caute el pachetul său de ţigări. În pachet era doar o singură ţigară, pe care, generos, i-o oferi. Acesta însă refuză s-o primească.
- Cum, mutule, să-ţi iau ultima ţigară? Nu se există.
Koruz însă insistă prin gesturi şi până la urmă tatăl lui D'Artagnan acceptă.
- Mersi, mutule! Eşti un tip pe cinste şi îmi pare rău că nu putem sta la o parolă cu un pahar plin dinainte.
Ducând două degete la tâmplă în semn de mulţumire, reveni la masa unde, între timp, cei trei goliseră sticla de vin. Unul îi oferi bricheta ca să-şi aprindă ţigara, dar chefliul refuză.
- Lasă, domnule, că am şi eu.
Şi începu să-şi pipăie buzunarele.
- Eu - începu tot el - sunt pâine caldă. Sunt?
- Eşti, nene!
- Dacă n-aş fi, nu vă luam eu acuma banii? Vă luam: Dacă vă spuneam: Punem, domnule, rămăşag, pe un pol, că sunt tatăl lui D'Artagnan, nu vă prindeaţi? Vă prindeaţi. Cum v-ar fi trecut prin minte că eu, Nae - că Nae mă cheamă - am un băiat pe care l-am botezat D'Artagnan? Vă umflam, domnule, polidorii cât ai zice peşte. Da' nu se făcea. Oameni suntem, obraz avem.
Între timp, renunţase să mai caute bricheta şi, din pură distracţie parcă, vârâse în buzunarul de la piept ţigara oferită de Koruz. Curând după aceea, plecă.
Ducu şi Bogdan, la rândul lor, făcură la fel. În stradă îi aştepta maşina. Se urcară şi cerură şoferului să-l urmărească de departe pe beţivan. Acesta merse, cumpănindu-se numai până la colţul străzii.
Mai departe mersul lui redeveni normal, la fel cu al unui om care n-a pus în gură un strop de vin.
- Vezi cum l-a trezit aerul răcoros al nopţii? glumi Bogdan.
- Bine că s-a întâmplat aşa, i-o întoarse Ducu. Săracu', dacă nu-şi revenea, putea să cadă şi să-şi spargă capul sau să-l calce vreo maşină.
Ca să ajungă acasă, beţivanul schimbă două tramvaie. Stătea pe Făinari. După ce l-au văzut intrând, şi după ce au luat toate măsurile de supraveghere a casei, Ducu ceru şoferului să-i ducă acasă.
Înainte de a se despărţi, Bogdan întrebă:
- Oare ce-o fi conţinând comunicarea din ţigara oferită de Koruz?
- Probabil vom afla mâine.
***
A doua zi dimineaţă, Nae Voicu - acesta era numele lui - plecă de acasă când abia începuse să se lumineze. Se urcă în tramvaiul 17 şi coborî la o staţie dincolo de cimitirul Şerban Vodă. De acolo, mai merse pe jos numai zece minute, până la o autobază. Curând după aceea, patru autocamioane părăsiră autobaza. La volanul unuia se afla şi Nae Voicu. Toate cele patru camioane aveau remorcă şi toate patru se îndreptară spre antrepozite. Acolo încărcară nişte lăzi cu maşini pentru o întreprindere textilă, după care, în aceeaşi ordine în care veniseră - camionul lui Voicu, ultimul - plecară.
La vreun sfert de oră după ce camioanele ieşiseră pe poarta antrepozitelor, Voicu avu o pană de motor. Pana dură doar până când celelalte trei camioane se pierdură în depărtare. Atunci Voicu se urcă din nou la volan, numai că în loc să continue ruta urmată de celelalte maşini, o coti la dreapta şi, ocolind pe mai multe străzi, ieşi în plin câmp, la marginea oraşului. Acolo aştepta un alt camion, dar fără remorcă, condus de Marcel Koruz, în care se afla o ladă de mărimea şi forma aceleia din remorca lui Voicu. După ce schimbară câteva cuvinte între ei, cei doi şoferi manevrară în aşa fel ca maşinile lor să se apropie spate în spate. După aceea, transbordarea fu făcută într-un timp record. Lada din remorca lui Voicu ajunse în camionul lui Koruz, iar aceea din camionul acestuia în remorca lui Voicu. Pe urmă, cele două maşini porniră, fiecare în altă direcţie.
Voicu ajunse la întreprindere cu o întârziere de jumătate de oră. Pretextă că avusese o pană.
Ducu şi Bogdan îşi împărţiseră sarcinile. Ducu urmări camionul lui Voicu, iar Bogdan pe celălalt. Curând după ce maşina porni, Bogdan îşi dădu seama că Marcel Koruz nu prea era stăpân pe volan. Trecea pe la intersecţii fără să încetinească, ignorând cele mai elementare reguli de circulaţie. Norocul lui era că evita străzile principale, preferându-le pe cele lăturalnice, unde la intersecţii nu erau miliţieni. O dată, era gata, gata să calce un copil, iar a doua oară, luând virajul prea scurt, puţin a lipsit să intre într-un stâlp de telegraf.
Dar până la urmă tot o păţi. La o încrucişare, în loc să dea întâietatea vehiculului care venea din dreapta, voi să i-o ia el înainte şi, neputând frâna, atunci când şi-a dat seama de pericol, a intrat cu viteză în aripa celuilalt camion.
Şoferii coborâră, vina era, evident, a lui Koruz. Şoferul de pe celălalt camion începu să-l învinuiască. Koruz tăcea. Se căută prin buzunare, până găsi o monedă de douăzeci şi cinci de bani. Arătă cu moneda în direcţia unui bufet care avea telefon.
- Vrei să anunţi pe şeful garajului? Anunţă-l, poftim! acceptă celălalt şofer, dezarmat de atitudinea lui Koruz. Îl credea atât de afectat din pricina accidentului, încât nici să vorbească nu mai era în stare. Şi întrucât nu avea motiv să se teamă de consecinţe, dintr-un fel de solidaritate profesională, acum îşi compătimea colegul, care, cel puţin, un talon, sigur, avea să piardă.
- Ce să-i faci! Ceasul rău. Dar şi el prea mergea cu capul între urechi.
- O fi beat, îşi dădu cu părerea un gură-cască.
- Nu cred. Dacă ar fi abţiguit, ar arăta altfel.
Bogdan aşteptă să vadă cum va ieşi din încurcătură Koruz. De altfel, se întâmplă exact ceea ce prevăzu. Bufetul fiind pe colţ, avea două intrări. Koruz intră pe o uşă, ieşi pe cealaltă şi se făcu nevăzut. După vreo zece minute veniră şi cei de la circulaţie. Procesul-verbal care constata vina celui dispărut fu încheiat, dar nu putu - fi semnat decât numai de păgubaş. De altfel, nici în cabină nu fură găsite actele maşinii.
O oră mai târziu, Ducu dăduse dispoziţii să fie deschise cele două lăzi. Lada pe care Koruz o primise de la Voicu conţinea nişte piese pentru o maşină, în cealaltă, aceea pe care Voicu o schimbase, fură găsiţi doar bolovani.
Ducu, deşi nu avea obiceiul acesta, se scarpină în cap.