Când ajunseră la secţia de documente istorice, Duma parcă maşina cu gesturi scurte, nervoase, pentru a câştiga timp. Generalul sări din maşină şi, fără să mai aştepte ca Duma să-i aducă servieta diplomat, apăsă pe clanţa uriaşei porţi de metal.
Poarta masivă, veche de peste o sută de ani, nu se clinti.
Generalul se uită la ceas. Era opt fără zece. Înjură cu sete, birjăreşte, apoi spuse:
- Ăstora de la Arhive ar trebui să li se dea câte o alarmă pe zi. La ei nici plutonierul de la poartă nu-şi face datoria.
Nu putea tolera două lucruri: indisciplina şi lipsa de punctualitate. Găsea că în aceste două rele îşi află explicaţia totul, de la dezastrul economic al României, şi până la faptul că străzile sunt prost măturate. Văzându-i enervarea, plutonierul Duma încercă să-i spună:
- Domnule general, la Arhive programul începe întotdeauna la opt.
Se mai uită o dată la ceas.
- Şi cu câteva minute înaintea începerii lucrului nu-i nimeni aici, nici măcar subofiţerul de la poartă?
Când generalul se aprinse şi începu să zgâlţâie poarta, nu-i răspunse decât fierul ruginit care duduia ca o tobă uriaşă, la intrarea în infern. Lângă el, plutonierul Duma stătea liniştit, îmbrăcat în civil, purtând în mâna dreaptă o servietă diplomat de general.
Undeva, în fundul curţii, fără să se grăbească, apăru un sergent major cu centura în diagonală şi cu banderola roşie, de serviciu, pe braţ. Îşi aranja cureaua de la pantaloni. Purta ochelari cu lentile groase, aşa că nu văzu la distanţă cine e omuleţul rotofei şi nervos care face atâta zgomot. Plutonierul Duma îl privi pe sergentul major care, deşi tânăr, avea să-şi petreacă toată viaţa în această curte, pentru defectul său la ochi care trebuie că se accentuase după admiterea în şcoala militară. Şi el, plutonierul Duma, lucrase cândva în direcţia a cincea, în serviciul cu cei mai buni şoferi din ţară, până când, la un examen medical de rutină la care unitatea prezidenţială era supusă periodic, i-au găsit ceva la ochiul stâng. De atunci, ajunsese la Ministerul de Interne.
Apropiindu-se, sergentul major, care nu vedea bine la depărtare, rămase înmărmurit:
- Să trăiţi, domnule general!
Acesta îi răspunse răcnind scurt ameninţări amestecate cu înjurături. În urma acestei întâmplări, sergentul major avea să aibă câteva săptămâni de insomnii, convins că e numai o chestiune de ordinul orelor ca să fie trecut în rezervă disciplinar, şi că va trebui să-şi caute de lucru.
Iritat, generalul intră val-vârtej în clădirea unităţii militare, pe care toţi o desemnau cu nume fără echivoc: Arhivele. În linie ierarhică era superiorul direct al acestei unităţi, de la înfiinţarea comisiei culturale a Ministerului, al cărei şef era, şi care se ocupa, printre altele, şi de patrimoniul istoric. În cei trei ani de nesiguranţă şi perpetuă virtualitate electorală, era mai simplu să se conducă mereu contestatul Minister de Interne prin comisii care se înfiinţau şi se desfiinţau periodic, cu o precizie de metronom. Fiecare comisie analiza activitatea cadrelor compromise în timpul regimului comunist şi înainta liste cu propuneri ministrului. Practic, în perioada existenţei unei comisii la eşalonul superior, toţi comandanţii care depindeau de ea i se subordonau orbeşte. De exemplu, generalul ştia de pe acum că, începând de săptămâna viitoare, comisia de cultură se va desfiinţa prin surprindere, pentru a face loc unei comisii de asigurare a liniştii în campania electorală, al cărei şef avea să fie numit. Se pregătea chiar să mimeze surprinderea la aflarea acestei veşti. În plus, aflase că vor exista trei comisii care se vor ocupa de campania electorală, cu atribuţii care se suprapuneau, pentru a fi obligate să se verifice una pe cealaltă.
Parcurse curtea, după ce îi smulse din mână plutonierului Duma servieta diplomat, fără ca acesta să fie mirat de vreunul dintre gesturile generalului. Acesta ştia unde se află biroul comandantului, ştia clădirea ca pe propriul său buzunar, cu labirintul ei de eternă arhivă prăfuită prin care rătăcise de zeci de ori. Îl irita faptul că pe coridoare nu întâlnea pe nimeni. Aici, viaţa militară nu se simţea.
În biroul de stat major se afla numai secretara, care aranja ceva lângă un platou de ceşti. Văzându-l pe general, zâmbi profesional şi, înainte de a apuca să zică ceva, auzi întrebarea:
- Maiorul Criuleanu a venit?
Nu venise încă. Generalul intră singur în biroul comandantului şi îşi puse cascheta în cuier ca un om care se ştie acasă. Cu un gest grăbit o concedie pe secretară, invitând-o să-şi vadă de treburi. Rămas singur, se aşeză la biroul din lemn lăcuit, cum au toate sediile de poliţie din ţară, şi puse servieta sa diplomat peste mapa de note a lui Criuleanu. Scoase din mapă un dosar cu câteva file, ostentativ de subţire, apoi aşteptă câteva clipe cu el pe servietă. S-ar putea să nu trebuiască să i-l arate. O lovitură de maestru, se gândi, cum nimeni altul n-ar fi conceput. Atunci se deschise uşa şi comandantul secţiei de documente istorice intră în birou cu o veselie atât de artificială, încât generalul nu se putu stăpâni să nu se felicite pentru alegerea acestei zile de miercuri.
- Am onoarea, domnule general.
- Ia loc, şi hai să stăm puţin de vorbă, îl invită generalul, ca şi cum s-ar fi aflat în propriul său birou.
Privindu-l pe general peste biroul cu care era familiarizat şi zărindu-i privirea gri, rece, care contrasta cu acea căldură teatrală din vocea superiorului, maiorul Criuleanu se simţi străin şi în nesiguranţă într-o încăpere departe de lume, dar care-i aparţinuse cândva.
- Măi băiatule... Te cunosc, printr-un joc al vieţii, de când erai în şcoala militară si v-am făcut o inspecţie. Îţi mai aduci aminte? Cred că sunt aproape douăzeci de ani! Pe vremea aceea, tu erai un tânăr timid şi subţire... Eu mă ocupam cu apărarea anti-aeriană la Marele State Major şi inspectam totul.
Se opri din cuvânt şi-şi puse pipa pe masă, privind-o pe ea, numai pe ea.
- Aş vrea din toată inima să te ajut. Numai tu să-mi dai prilejul s-o fac. În curând, îţi vor veni nişte controale serioase aici...
Maiorul Criuleanu zâmbi, cu veselia lui voluntară. Vru să spună ceva, dar generalul continuă, ridicându-şi privirea de pe birou, agresiv, în ochii celuilalt:
- Vreau să văd imediat, şi am ordin de la ministru să fac controlul ăsta, şapte documente. Le văd, şi apoi redactez un raport. Depinde de tine dacă numele tău o să stea scris în raport sau nu.
Generalul scoase o listă din buzunarul de la piept, din interior, al vestonului. Pe măsură ce citea, chipul maiorului Criuleanu devenea imobil, se pietrifica o dată cu fiecare cuvânt:
- Atestarea documentară a comunei Livada cu pecetea lui Vlad Ţepeş, vânzarea moşiei Dumbrava de Jos, din 1702, cu semnătura lui Brâncoveanu, testamentul boierului... (se opri o clipă, silabisind) Dumitrache Făgădău, de la 1743, atestarea comunei Lipova cu semnătura lui Radu de la Afumaţi. Şi încă trei: de la Mihai Viteazul, Caragea şi Alexandru Ioan Cuza. Le ştii tu. Toate astea, vreau să le văd.
Maiorul Criuleanu rămase imobil şi livid. Atât de înalt şi atât de ghemuit în fotoliu. Nu înţelegea. Dar nu arăta asta. Generalul izbucni într-un râs care ţinea loc de explicaţie, un râs cu un chicotit inconfundabil.
- Frumos. Documente puţin cunoscute, puţin importante la prima vedere, din punct de vedere istoric. Dar fiecare având ceva preţios: o pecete sau o semnătură rară, o autentificare dintr-un an de ciumă sau mai ştiu eu ce. Nu-i aşa? Şi fratele dumitale, care zboară întâi la Rotterdam, apoi la Bologna...
Dar maiorul Criuleanu îşi reveni repede:
- Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, domnule general. Cât despre documente, durează să le găsim. În câteva zile, le aduc eu la dumneavoastră, la Minister.
Generalul ridică din umeri:
- Nu mă pot întoarce în Minister fără. Ministrul mi-a ordonat aseară, târziu, să-l fac chiar în dimineaţa aceasta, după ce fac verificarea. El mi-a dat lista documentelor. Apropo, interesante gusturi, semnătura lui Dracula... Un colecţionar occidental, nu-i aşa? Şi, zicând acestea, pufni în râs.
Maiorul Criuleanu se făcu din nou că nu aude:
- Nu ştiu dacă sunt documente importante şi, vă mărturisesc, am avut un moment de ezitare, pentru că nu le cunosc. N-am auzit niciodată de ele. Durează să le găsim.
- Pe naiba! De-aia v-am adus calculatoare, ca să găsiţi orice hârţoagă în trei minute! Voi aţi raportat că aveţi nevoie, şi eu v-am aprobat tot ce vă trebuie ca să fiţi o super-arhivă!
Generalul se ridică în picioare şi parcurse, tăcând, jumătate din încăpere. Se aşternuse o tăcere penibilă. Murmură:
- Rotterdam sau Bologna? Mâine o să urle ziarele.
Maiorul se ridică în picioare. Îl întrebă:
- Vă servesc cu o cafea? Numai să spun secretarei.
Generalul îl privi din cap până-n picioare. La ce se gândeşte acum maiorul? Ce vrea? Ce fel de zi va fi aceasta?
- Măi băiatule... Te cunosc de când erai locotenent. Ştii câţi ani de muncă am eu? Cum crezi că aş putea reacţiona eu când aflu de "împrumutarea" peste hotare a şapte documente din patrimoniul naţional? Dar să ştii... mie nu-mi place nici să lovesc în cariera unui om... După cum vezi, nici nu mai vorbesc de dosarul penal! Ministrul îmi dă ordin să verific. Eu verific. Şi te cunosc de atâta vreme! Că veni vorba, ai un Cod Penal pe aici? Răsfoieşte-l şi ai să vezi.
Se aşezase la birou, în vreme ce maiorul Criuleanu rămăsese în picioare, ca la şcoală.
- Ai un foc?
Maiorul îi dădu cutia lui de chibrituri şi-l urmări pe când îşi aprindea pipa. Din clipa când realizase că s-ar putea discuta cu generalul, se mai liniştise. Dar senzaţia de ameninţare încă nu-i dispăruse.
Luă o carafă cu apă de ieri, stătută, şi-şi turnă în pahar. Bău repede, cu înghiţituri mari. Apoi zise:
- Nu ştiu cum aţi aflat.
- Lucrurile astea se află la noi cel mai repede. Şi uite că eu am aflat primul. Poate nu de la ministru. Poate de la un prieten.