- Vă pot ajuta cu ceva, domnule general?
- Dumneata nu. Dumneata chiar deloc. Dar fratele tău, da.
Fratele maiorului Criuleanu era un cunoscut om de afaceri, care licitase cu succes câteva spaţii de magazine pe Calea Victoriei, la Bucur Obor şi în Centrul Civic, crease o reţea comercială puternică şi învârtea Bucureştiul pe două degete. Între afaceri şi politică, nimeni nu a ştiut niciodată de unde a avut banii cu care şi-a început ascensiunea. Se vorbea însă tot mai mult despre influenţa lui asupra unora dintre persoanele importante ale momentului.
- Da, domnule general, spuse maiorul Criuleanu, luminat dintr-o dată. Fratele meu.
Din fotoliul său, generalul zâmbi:
- Şi ca să vezi că sunt om de cuvânt, înainte de a auzi ce-ţi cer să-mi rezolve fratele dumitale, am să limpezesc apele cu hârţoagele. O să dau două telefoane, sub ochii dumitale.
Puse mâna pe telefonul care dădea legătura cu oraşul şi, cu gesturi sigure, chemă redacţia celui mai vândut cotidian al ţării. Ceru cu secretarul general de redacţie. Îi vorbi cu "dragul meu", şi îi spuse:
- Te rog, trimite la Arhive un reporter, la comandantul unităţii, da, notează-ţi, maiorul Criuleanu. Da, ştiu că numele îţi sună cunoscut. El o să-ţi dea o listă cu documente care vor fi expuse marelui public începând de săptămâna viitoare, pentru prima oară în ultimii cincizeci de ani. Da, desigur... articolul poate să apară când vrei tu, azi sau mâine... Dar nu mai târziu.
Când închise telefonul, îi explică maiorului:
- Vom expune ceva şi toată lumea va vedea, nimeni nu se va gândi să verifice. Ziarele vor scrie, radioul şi televiziunea vor vorbi şi vor relata ce documente sunt expuse. Centrul atracţiei va fi nişte hârtii pe care o să le cauţi tu chiar acuma, după ce plec eu. Ştii tu, să coincidă semnăturile, Brâncoveanu, Cuza... Ce vrei mai clar ca dovadă că ele există? Iar un control amănunţit, aici, cu specialişti, am eu grijă să nu se facă în următorii zece ani. Între timp, o să rulăm trei-patru comandanţi în biroul acesta.
Apoi formă la telefon un al doilea număr, la Casa Centrală a Armatei. La celălalt capăt al firului, cu număr direct, un alt general, cu care era prieten din timpuri imemoriale.
- Deci ne dai sala voastră pentru expoziţia de documente? Da, desigur. Alo... Da, aşa cum am vorbit săptămâna trecută. De o lună pregătesc expoziţia, am lucrat cu băieţii. Da, şi ziarele voastre. Bineînţeles, şi emisiunea armatei de la televiziune. Ca un lucru bine făcut, cum ştiam noi să facem altădată...
Iar când încheie convorbirea telefonică, îl privi rece pe maiorul Ion Criuleanu:
- Cred că te-ai convins că acum pot semna un raport despre existenţa documentelor. Iar dacă, la un moment dat, eu nu le văd, nimeni nu le vede. Asta e clar. Ministrul vrea totuşi raportul. Eu i-l duc. Cât despre fratele dumitale, ascultă: el are relaţii pe care şi le-a făcut în ultimii doi ani şi care-l fac exact atât de influent cât avem noi doi nevoie. Aş vrea să-l întâlnesc în cursul serii de azi, după ce dumneata îi vei spune de mai vechea prietenie care ne leagă pe noi doi...
După ce rămase singur şi această întâlnire se încheie, maiorul Criuleanu îşi desfăcu larg nodul de la cravată, ca cineva scăpat din neaşteptata îmbrăţişare a unui leu.
***
De la clădirea arhivelor până la Minister sunt câţiva zeci de paşi. În dreapta, se vede Dâmboviţa. În stânga, dincolo de vuietul bulevardului, Cişmigiul. Plutonierul Duma aştepta în maşină, citind un ziar. Deschise uşa generalului şi fu fericit să-l vadă întorcându-se liniştit şi împăcat cu sine însuşi, cum nu-l mai văzuse demult. Poate că astăzi, deşi fusese prevenit că vor lucra până târziu, scapă mai devreme. Porni imediat maşina, acceleră, şi în câteva secunde o potrivi la intrarea în Minister. Abia atunci se întoarse să-l privească pe general.
Acesta aţipise. Tot mai dese şi neaşteptate, accesele lui de somn erau singurul semn exterior al bătrâneţii pe care nu voia să şi-o accepte. Nu trebuia să picotească decât o secundă pentru a se cufunda într-un somn surprinzător de adânc, punctat uneori de vise cu durata unui fulger, dar care în realitatea lor interioară păreau adevărate epopei, în sensul că îi puteau schimba dispoziţia pentru întregul rest al zilei.
- Domnule general, spuse încet plutonierul Duma.
El se trezi brusc, discernând între alarmă şi deşteptarea de altădată. Coborî din maşină fără să spună nimic şi intră în Minister, trecând grăbit printr-un şir de sergenţi majori care-l salutau pietrificaţi, şi un alt şir, de santinele inutile, păstrate pe coridorul de la intrare de pe vremea evenimentelor din iunie.
Ajuns pe scări, se opri şi-şi scoase din buzunarul de la piept o a doua listă. Erau sarcinile pe care singur şi le trasase pentru această zi de miercuri. La început trebuia să treacă pe la un birou situat la parter, pe latura clădirii dinspre sediul S.R.I., pe uşa căruia scria Comunicaţii speciale. În biroul din fund se afla colonelul Roşu, şi el un vechi cadru de infanterie, mutat după decembrie 1989 într-un serviciu al poliţiei.
- Mi-ai rezolvat problema? întrebă generalul.
- Domnule general, încă nu pot. Ştiţi bine...
- Nu credeam să mă blochezi tocmai tu, spuse el cu amărăciune.
- Nu vă blochez în nici un fel, dar un fir direct cu Cotroceni nu se mai dă decât cu ordin scris.
- Iar eu îţi spun că am ordin verbal de la preşedinte să am cea mai directă legătură, începând de săptămâna viitoare, când începe campania electorală.
Discutară câteva minute bune, amândoi în picioare, încercând fiecare să explice celuilalt fapte de domeniul evidenţei, învârtindu-se într-un cerc vicios care nu se rupea nicăieri.
- Mâine îţi aduc hârtie scrisă, încheie generalul discuţia. Dar am să te ţin minte pentru ce mi-ai făcut luna asta.
Generalul ieşi pe coridor şi urmă covorul lung de cincizeci de metri, roşu, care ducea la scări. Nu lua liftul pentru că (îi spusese doctorul) chiar şi acest singur etaj urcat zilnic pe jos îi făcea bine la inimă.
Avea un birou de şef de comisie ministerială, tip cabinet, cum aveau toţi cei douăzeci de generali aflaţi la etajul întâi al clădirii de pe Cheiul Dâmboviţei, fie ei bătrâni trecuţi pe linie moartă, fie potenţiali miniştri sau consilieri prezidenţiali. După birou, nici unuia nu puteai să-i ghiceşti viitorul.
Intră întâi în anticameră, unde secretara îi spuse "Să trăiţi!", deşi asta îl irita la culme. Nu erau cuvinte să fie rostite de vocea unei femei. De aceea nu-i răspunse, ci se încruntă cu ochii lui care întăreau aerul încăperii.
- Să vii să-ţi dau să baţi ceva la maşină.
Pregătit de cu seară, raportul către ministru relativ la Arhive consemna încă de ieri o anticipare: totul e în ordine, documentele sunt la locul lor.
Secretara luă raportul şi întrebă:
- În câte exemplare?
- În trei. Le vreau acum. Şi anunţă la cabinetul ministrului că solicit să fiu primit.
Cât îşi aşeză cascheta şi mapa diplomat la locurile lor, secretara îi dădu răspunsul:
- Domnul ministru este la Palatul Victoria. Cum soseşte şi vă poate primi, ne anunţă de la cabinet.
- Bine. Tu bate materialul la maşină şi trimite-i la naiba pe toţi cei care sună la telefon, cu excepţia ministrului.
Se aşeză pe fotoliu, cât mai comod cu putinţă şi, dintre toate mapele câte se aflau pe birou conţinând corespondenţă, cercetări deschise şi dosare de avansări, toate primite în dimineaţa aceea cu curierul de la ora opt, el alese mapa cu presa.
La prima oră, fiecare personaj important al Ministerului îşi primeşte propria sa mapă cu presă. Ofiţerii de la biroul de presă începeau să lucreze la ora patru dimineaţa, când primeau primele cotidiene, citind şi selectând absolut toate ziarele care apăreau pe teritoriul României. Articolelor pe care le considerau interesante, în sensul că vizau instituţia, le făceau un număr de copii egal cu numărul mapelor pe care le aveau de pregătit. Calomniilor, ştirilor de senzaţie, le făceau mai puţine, doar pentru persoana vizată şi ceilalţi doi-trei oameni din Minister direct interesaţi de cariera aflată în discuţie. Citind mapa cu presă, fiecare risca să afle din ziare senzaţionala avansare a unui rival de-o viaţă, pe care nimeni nu îndrăznea, de câteva zile, să i-o raporteze. Anul trecut, generalul maior Dumitraşcu, care avea şi el aproape şaptezeci de ani şi fusese reactivat în decembrie '89 pentru că era specialist în lupta antiteroristă, a făcut preinfarct citind în mapa de presă că nu este tatăl singurului său copil, zvon care fusese notoriu în Bucureştii de acum patruzeci de ani şi care azi nu mai interesa pe nimeni altcineva decât pe el. Articolaşul, publicat într-un ziar de scandal, fără semnătură, fusese copiat de biroul de presă numai pentru generalul Dumitraşcu, întrucât instituţia Ministerului ci articolul discuta doar persoane particulare. Pentru gestul său de slăbiciune (preinfarct!), generalul Dumitraşcu a fost repede trecut în rezervă, pe motive de sănătate.
Răsfoind articolele, generalul căzu toropit de o nouă criză de somn. Puse capul pe birou şi rămase aşa, sprijinit pe mâini, câteva clipe. Se gândi: "Numai de-ar ţine combinaţia!" Apoi adormi. De data asta visă ceva. Se făcea că se văd din nou gutuile din copilărie, undeva pe Calea Victoriei, foarte aproape de Minister. Erau mari, galbene şi parfumate, semn că s-au copt de curând.
Peste câteva clipe, secretara îl deranjă:
- Domnule general... domnule general... s-a întors domnul ministru şi vă aşteaptă chiar acum.
Se trezi perfect lucid, fără nici o ameţeală, cu dunga mânecii de la vestonul de general întipărită pe obraz. Întrebă:
- Ai dactilografiat raportul?
Da, raportul era gata. Se ridică în picioare, trecu în anticameră, apoi ieşi pe culoarul cel lung, încadrat de atâtea uşi capitonate, încât ai fi zis că aici cuvintele rămân prizoniere în încăperile unde au fost rostite. Când ajunse în holul principal, de la etajul întâi al Ministerului, privi coloanele aurite care imitau caricatural stilul doric, apoi tablourile mari, cât tot peretele, înfăţişând fiecare câte un alt tip de furtună, a căror oribilitate li se părea tuturor celor ce treceau prin acel hol artă. De acolo, generalul intră fără să bată la uşă în anticamera de la cabinetul ministerial. Şeful de cabinet nu se ridică în picioare. Era un locotenent foarte tânăr şi foarte îndrăzneţ, care le vorbea cu "dumneata" generalilor. Pe ei îi deranja asta, dar nu aveau cum riposta. În plus, era la curent cu toate zvonurile despre treceri în rezervă surpriză şi despre avansările neaşteptate şi se comporta ca atare, ca cineva care poate anticipa realitatea. La intrarea generalului, nu se ridicase niciodată în picioare. "Pe ăsta trebuie să-l ţin minte. Pe ăsta şi pe ăla de la telefoane", se gândi generalul. Pe când se pregătea să intre, fără a-l privi măcar pe şeful de cabinet, acesta şuieră printre dinţi:
- Să ştiţi că domnul ministru e foarte obosit.
Aşa era. Generalul pătrunse în cabinet şi privi lungul covor persan îmbâcsit de praf, masa lungă pentru şedinţe, cu douăsprezece scaune, fotoliile de catifea cu dantele, biblioteca cu operele complete ale lui Rebreanu şi Slavici rămase în vitrină de pe vremea lui Postelnicu, volume pe care nimeni nu le răsfoise niciodată, şi, într-un târziu, zări în semiîntunericul încăperii capul creţ şi figura cu buze groase a ministrului, cu ochii închişi sub o frunte încruntată. Spuse: