Nici o mişcare. Într-un târziu, ministrul îi făcu semn să se apropie, undeva lângă cele două fotolii de catifea. Generalul nu înţelese dacă trebuie să ia loc sau nu, şi preferă să rămână în picioare.
- Domnule ministru, am efectuat controlul pe care l-aţi ordonat la Arhive. Permiteţi să raportez că totul e în regulă. Am redactat şi semnat raportul.
Apropiindu-se, simţi că ministrul mirosea teribil a coniac. Era mai tânăr cu treizeci de ani decât generalul şi venise la Interne în urma unor evenimente care făcuseră să ardă câteva instituţii din Bucureşti şi să fie devastată Universitatea. Era nevoie de un tânăr la Interne, cu o activitate subţire înainte, necompromis, jurist, şi un om cât mai de înţeles, pentru că veneau vremuri tulburi. Aşa ajunsese ministru. Nu avea decât meteahna băuturii, de care poliţiştii, oameni versaţi şi oricând pregătiţi să speculeze fantoma oricărui viciu, aveau grijă cum ştiau ei mai bine. În fiecare seară avea invitaţii la câte o degustare şi, în câteva săptămâni de la sosirea în Minister, nu mai avea de făcut altceva decât să accepte ori să respingă ofertele care veneau o dată cu ora asfinţitului. Într-o seară, au amânat o importantă şedinţă a consiliului de comandă al Ministerului, pentru că ministrul era atât de "obosit", încât nu se mai putea ţine în scaun.
În ziua aceea de miercuri, ministrul venise de la Poiana Braşov, unde un şef de poliţie din Ardeal îi pregătise o ladă de coniac franţuzesc şi-l invitase la o cabană a Ministerului. Era după o noapte albă, încheiată cu o şedinţă de guvern la Palatul Victoria, de care nu ştiuse dinainte, şi unde a trebuit să tacă, să nu se vadă nimic.
Acum era înnebunit de somn, îşi simţea capul greu şi voia să expedieze toate problemele cât mai repede.
- Acesta este raportul, spuse generalul, întinzându-i o foaie de hârtie. Iar pentru expoziţia de la Casa Centrala a Armatei, am anunţat presa, după cum aţi aprobat ieri.
Ministrul îl privi confuz pe general şi încercă să-şi amintească exact când şi ce aprobase. I se păru că generalul se uită la el ca la un cadavru. Era o privire cenuşie care îl înspăimânta. Pentru a-şi reafirma autoritatea, spuse:
- O să verific personal prezenţa documentelor în arhivele noastre. Poate la expoziţie.
"O să verifici pe dracu", gândi generalul. "Vezi şi nici nu ştii ce vezi, te joacă ăştia pe degete". Ministrul continuă:
- Să pregăteşti dumneata personal dosarul comisiei culturale, al cărei raport îl vei susţine săptămâna asta, sâmbătă dimineaţa. Apoi, vreau să văd mâine dosarul acela de la Bacău, cu care te-am amânat luni.
Tăcu o clipă, epuizat de exercitarea puterii, apoi zise, vrând parcă să-i arunce celuilalt oboseala lui:
- Săptămâna asta am de redactat raportul cu trecerile în rezervă la limită de vârstă. Nu l-am făcut încă. Pentru că nu m-am hotărât încă. Mai ai ceva de raportat?
***
Secretara îl aştepta cu notiţa zilnică de cereri ale statului major, ale telefoanelor care l-au căutat, majoritatea importante, şi de care el nu vru să ştie.
- Mai târziu, îi spuse secretarei. Acum să nu mă deranjeze nimeni.
Îl dureau umerii şi ameţea puţin. Se întinse pe canapeaua din birou şi se gândi că în aceeaşi clipă, în cămăruţa din spatele cabinetului de ministru, şi ministrul face la fel: se aşează pe spate şi încearcă să adoarmă. Generalul îşi spuse: "E o formă de şantaj de cea mai joasă speţă. De săptămâna viitoare, sunt desemnat să răspund de alegeri. Nu vrea să mă treacă în rezervă, nici nu poate, vrea numai să facă presiuni asupra mea. Are ceva să-mi ceară!"
Adormi pentru că nu mai vroia să se gândească la asta. Adormi pentru că ameninţarea cu scoaterea la pensie, de data aceasta pentru a doua oară şi pentru totdeauna, i se părea mai cumplită decât moartea.
Toată lumea ştia cât de vulnerabil este la punctul acesta. Inclusiv ministrul. De aceea se purta aşa. De aceea şi încerca să-l folosească. Ce golan! Cum l-au adus anii aceştia în prim-planul vieţii politice! Un tânăr care altădată n-ar fi avut nici o perspectivă sau care ar fi rămas ani de zile jurist-consult la vreo fabrică de conserve ori secretar de partid cine ştie pe unde. Asta în cel mai bun caz pentru el.
Nu visă nimic.
Trecuse peste o jumătate de oră, poate o oră, când cineva îl prinse de umăr şi îl legănă uşor. El mormăi:
- Şi-am ordonat să nu mă deranjezi.
- Eu sunt, măi, nu mă recunoşti? Deschise ochii abia acum, şi preţ de câteva secunde nu văzu nimic. Apoi încăperea începu să se lumineze şi zări draperiile, harta politică a lumii mare cât tot peretele, apoi chiar în faţa lui o uniformă kaki. Era generalul Petru Mihalache, care lucra acum la Armată, ca şi totdeauna, un prieten vechi, de pe vremea studiilor la Moscova. Acesta îl întrebă ceva.
- Tu nu mă deranjezi niciodată, îi răspunse generalul, fără a fi înţeles întrebarea. - Numai că sunt puţin obosit...
- Dacă lucrezi şi tu prea mult...
- N-am avut şi eu norocul tău, să mă întorc la noi, la armată.
Toţi militarii puşi la comanda poliţiei, fie că erau marinari avansaţi amirali, fie că erau aviatori sau artilerişti şi primiseră stelele de generali la Ministerul de Interne, regretau poziţia avută cândva în Armată şi se visau la conducerea ei.
- Lasă, zise Mihalache, că nu ai de ce te plânge. Am auzit că-ţi merge bine.
- Cât e ceasul? întrebă celălalt, încă pe canapea.
- E aproape de prânz.
- Aş avea nevoie de o cafea.
Chemă secretara şi îi ordonă să comande la bufet două cafele, şi să amâne toate telefoanele pentru mai târziu. Acum să nu-l deranjeze nimeni. După ce veniră cafelele, de la bufetul care se afla la etajul întâi al Ministerului, de unde nu puteau comanda decât funcţionarii cu rang de la director în sus, cei doi rămaseră de vorbă.
- Am auzit două zvonuri despre tine, zise generalul Petru Mihalache. Numai că se bat cap în cap.
Petru Mihalache era mai în vârstă şi recunoştea, glumind, că nervii i-au cedat demult. Era aproape senil. Din pur noroc nu fusese trecut în rezervă de conducerea Armatei, poate pentru că se arăta resemnat şi nu părea c-ar vrea să obţină nici funcţii, nici mai multe stele pe umăr. Aceasta, doar aparent. Părea veşnic distrat. Umbla tot timpul îmbrăcat militar. Pe cap, părul îi mai creştea doar pe tâmple, unde-i stătea mai totdeauna zbârlit, şi era cu desăvârşire alb. Fuseseră pensionaţi împreună în 1980, şi ani de zile se întâlniseră să joace şah, vara în Cişmigiu, iarna la unul dintre ei acasă. Pe vremea aceea, umbla mereu cu o cutie de şah sub braţ, cu carouri roşii şi negre, cu piese sculptate în fildeş şi lemn greu, primită cadou într-o vizită oficială în Ghana. Nu obişnuia să joace şah cu civilii. Îi plăcea să vorbească mult în timpul partidei, şi mereu de-ale lor, despre armată. Începea toate partidele cu un gambit spectaculos, cu două sacrificii interesante, o combinaţie pe care o învăţase de la un gruzin pe vremea când studiase la Academia de la Frunze.
- Ce zvonuri?
- Primul dintre ele, şi care zic eu că te interesează cel mai mult, e că după alegeri eşti vizat pentru numirea ca Ministru al Apărării. Am auzit că ai pe rol nişte combinaţii prin care toate partidele te vor cere. Al doilea zvon, invers, e c-ar exista un decret prin care, curând, urmează să fii trecut în rezervă.
Generalul nu reacţionă în nici un fel. Celălalt îl privi descumpănit. Chiar nu-l interesa? De aceea îl întrebă:
- Nu e asta? Atunci ce? Consilier la Preşedinţie! Sau poate la conducerea Gărzii Financiare?
Nu răspunse, ci zâmbi:
- Mai bine hai să jucăm un şah.
Generalul Mihalache, care altădată numai de şah avea chef, făcu un gest de lehamite:
- Lasă asta acum! Vine campania electorală. Sorţii, ştii şi tu, se pregătesc cu mult timp înainte.
Ştia că celălalt fusese întotdeauna mai bun ca el, atât în şah, cât şi în combinaţiile de culise.
- Spune-mi ce pregăteşti! Şi, mai ales, nu mă uita şi pe mine... Ştii că nu vreau nimic. Să mă facă general-colonel - şi apoi ies la pensie. Singur o să cer. Cât despre tine, sunt sigur că lucrurile se vor aranja. Sunt sigur! Ne cunoaştem de atâţia ani, de pe vremea şcolii... Ştiu că dacă o să poţi, o să ai grijă de mine. Pe ăştia tinerii, care sunt acum în conducere, nici nu-i cunosc bine. Eu eram făcut deja general când ei nu erau nici măcar soldaţi.
Generalul îi spuse:
- Azi am pus în aplicare o schemă perfectă. Nu are nici o breşă. Am şi eu garanţiile mele. Am şi o întâlnire, pentru diseară. Cred că azi e cea mai importantă zi din viaţa mea.
Se ridică şi deschise fereastra. Se sufoca şi avea nevoie de aer. Trase îndelung, în piept, aerul zgomotos şi prăfuit adus de vânt dinspre Lipscani, şi continuă:
- Ministrul îmi face mereu mizerii. Nu ştiu încă ce vrea să-mi ceară, dar e şi ăsta un semn. Cu el mă descurc eu.
Celălalt se simţi dintr-o dată, ascultându-l, mai puţin singur în lumea aceasta de tineri.
- Tu te-ai descurcat întotdeauna, spuse.