Bărbatul cu mâinile bandajate era in spitalul militar din Roma de mai mult de patru luni când, din întâmplare, auzi despre pacientul ars şi infirmiera sa, îi auzi numele. Se întoarse din uşă şi se duse direct spre grupul de doctori pe lângă care trecuse, să întrebe unde se aflau. Era de multă vreme în acel spital, în convalescenţă, iar ei îl ştiau drept un tip retras. Dar acum le vorbi, întrebându-i despre fată, îi surprinse pe toţi. In tot acel timp în spital nu vorbise niciodată, comunicând doar prin semne şi grimase şi, din când în când, câte un rânjet. Nu le spusese nimic despre sine, nici măcar numele, îşi scrisese numai numărul de înregistrare, care dovedea că luptase de partea aliaţilor.
Statutul său fusese verificat de două ori şi confirmat prin mesaje de la Londra. Avea pe trup un mănunchi de răni cunoscute. Astfel, doctorii se întorseseră la el, îşi clă tinaseră capetele către bandajele lui. O celebritate, la urma urmei, dorind discreţie. Un erou.
Aşa se simţea cel mai în siguranţă. Nedezvăluind nimic. Fie că îl abordau cu blândeţe, fie cu viclenie, fie cu cuţite. De mai mult de patru luni nu scosese un cuvânt. În prezenţa lor era o creatură voluminoasă, aproape o ruina când fusese adus şi începuse să primească doze periodice de morfină pentru durerea din mâini. Obişnuia să stea într-un fotoliu pe întuneric, urmărind valul de mişcare printre pacienţi şi infirmiere, prin saloane şi magazii de medicamente.
Dar acum, trecând pe lângă grupul de doctori de pe hol, auzi numele fetei şi îşi încetini pasul şi se întoarse şi se apropie de ei şi îi întrebă în ce spital anume lucra, îi spuseră că se afla într-o fostă mănăstire de măicuţe ocupată de germani, apoi transformată în spital după ce fusese asediată şi cucerită de aliaţi. Printre dealuri, la nord de Florenţa. Sfărâmată aproape în întregime de bombardamente. Periculoasă. Fusese doar provizoriu spital de campanie. Dar infirmiera şi pacientul refuzaseră să plece. De ce nu i-aţi obligat?
A susţinut că starea lui era prea gravă pentru a fi mutat. Am fi putut să-l transportăm de acolo în siguranţă, desigur, dar în ziua de azi nu e timp de stat la discuţie. Nici ea nu era într-o formă prea bună. E rănită?
Nu. Parţial şocată, probabil. Ar fi trebuit să fie trimisă acasă. Problema e că aici războiul s-a sfârşit. Nu mai poţi obliga pe nimeni să facă nimic. Pacienţii pleacă singuri din spital. Soldaţii o iau RAZNA înainte de a fi trimişi acasă.
În care vilă? întrebă el.
Una despre care se spune că are o fantomă în grădină. San Girolamo. În fine, fata îşi are şi ea fantoma ei, pacientul ars. Are faţă, dar e de nerecunoscut. Toţi nervii sunt distruşi. Poţi trece un chibrit aprins peste faţa lui fără să obţii nici o reacţie. Faţa lui e adormită. Cine este? întrebă el. Nu-i ştim numele. Nu vorbeşte?
Pâlcul de doctori hohoti. Ba vorbeşte, vorbeşte întruna, numai că nu ştie nici el cine e. De unde a venit?
Beduinii l-au adus la oaza Siwa. Apoi a fost la Pisa o vreme, şi după aceea… Vreun arab îi poartă probabil medalionul de identificare. Poate îl va vinde şi într-o bună zi o să-l recuperăm, sau poate n-are să-l vândă niciodată. Chestiile astea sunt excelente talismane. Dintre piloţii cârd se prăbuşesc în deşert, nici unul nu se întoarce cu medalionul de identificare. Acum e la adăpost într-o vilă toscană, iar fata nu vrea să-l părăsească. Pur şi simplu refuză. Aliaţii au avut o sută de pacienţi acolo. Mai înainte, germanii au apărat clădirea cu o mică armată, ultimul lor punct strategic. Unele camere sunt pictate, fiecare câte un anotimp. Pe lângă vilă trece un defileu. Se află cam la treizeci de kilometri de Florenţa, între dealuri. Vei avea nevoie de un permis de trecere, desigur. Probabil putem aranja să te ducă cineva cu maşina. Încă mai e groaznic pe-acolo. Animale moarte. Cai împuşcaţi, mâncaţi pe jumătate. Oameni atârnând cu capul în jos de poduri. Ultimele spasme ale războiului. Foarte periculos. Inginerii militari n-au intrat încă să cureţe terenul. În retragere, germanii au îngropat şi au instalat mine la tot pasul. Un loc îngrozitor pentru un spital. Cel mai oribil e mirosul de hoit. E nevoie de o zăpadă bună, să cureţe ţara asta. E nevoie de corbi.
Mulţumesc.
Ieşi din spital în razele soarelui, în aer liber pentru prima dată în patru luni de zile, afară din saloanele cu Iu mina lor verde, rămase în mintea sa ca nişte cioburi de sticlă. Stătu acolo nemişcat, respirând adânc întreaga lume, graba tuturor. În primul rând, îşi spuse, am nevoie de pantofi cu tălpi de cauciuc. Am nevoie de gelato[5].
Îi fu greu să adoarmă în tren, zdruncinat dintr-o parte într-alta. Toţi ceilalţi călători fumând în compartiment. Tâmpla izbindu-i-se de tocul ferestrei. Toată lumea era îmbrăcată în haine întunecate, iar vagonul părea a fi în flăcări de atâtea ţigări aprinse. Observă că de câte ori treceau pe lângă un cimitir, pasagerii din jurul lui îşi făceau cruce. Nici ea nu e într-o formă prea bună.
Gelato pentru amigdale, îşi aminti. Însoţind o fetiţă care mergea cu tatăl ei să-şi scoată amigdalele. Fetiţa aruncase o privire în salonul plin de copii şi pur şi simplu refuzase. Ea, cea mai binevoitoare şi veselă dintre copii, se transformase brusc într-o stâncă în refuzul ei de neclintit. Nimeni n-avea să smulgă nimic din gâtul ei, deşi ştiinţa timpului o recomandase. Avea să trăiască cu „ele” înăuntru, oricum ar arăta. El încă nu avea nici cea mai vagă idee ce era o amigdală.
Nu mi-au atins deloc capul, se gândi, ce ciudat. Cel mai rău era când începea să-şi imagineze ce ar fi urmat să-i facă mai departe, să taie mai departe. În astfel de momente se gândea întotdeauna la cap.
O forfoteală în tavan, ca un şoricel.
Se opri cu valiza în mână la capătul îndepărtat al coridorului, îşi lăsă jos bagajul şi făcu cu mâna prin întuneric şi peste băltoacele intermitente de lumină din jurul lumânărilor. Nu se auzi nici un zgomot de paşi când se apropie de ea, nici un sunet pe podea, şi asta o surprinse, i se păru cunoscut şi mângâietor faptul că putuse să intre în intimitatea ei şi a pacientului englez fără stridenţă.
Când trecea pe lângă lămpile aşezate de-a lungul coridorului, acestea îi aruncau umbra departe, înainte. Fata lungi fitilul lămpii cu ulei, şi cercul de lumină din jurul ei crescu. Stătu nemişcată, cu cartea în poală, iar el se apropie şi apoi i se ghemui alături ca un unchi.
— Spune-mi ce e o amigdală.
Privirea ei fixându-l.
— Mereu mi-aduc aminte cum te-ai năpustit afară din spital, urmată de doi bărbaţi.
Fata încuviinţă din cap.
— Pacientul tău e acolo? Pot să intru?
Clătină din cap că nu, şi continuă să clatine până ce el vorbi din nou.
— Atunci îl văd mâine. Spune-mi doar unde să mă aşez. N-am nevoie de cearşafuri. E vreo bucătărie pe aici? Ce ciudată călătorie am făcut până să te găsesc.
O dată plecat pe coridor, ea se întoarse la masă şi se aşeză, tremurând. Având nevoie de această masă, de această carte pe jumătate terminată, ca să-şi vină în fire. Un bărbat cunoscut venise cale lungă cu trenul şi urcase pe jos şapte kilometri din sat şi păşise de-a lungul coridorului până la masa aceasta, numai pentru a o vedea. După câteva minute intră în camera englezului şi rămase în picioare lângă el, privindu-l. Lumină de lună stropind frunzişul de pe pereţi. Era singura lumină în care acel trompe l’oeil[6] părea convinigător. Putea să culeagă o floare de acolo şi să şi-o prindă la rochie.
Bărbatul pe nume Caravaggio deschide toate ferestrele din cameră, să poată auzi sunetele nopţii. Se dezbracă, îşi masează uşor gâtul cu palmele şi, o vreme, stă întins pe patul nefăcut. Freamătul copacilor, sfărâmarea lunii în peşti de argint săltând pe frunze de ochiul-boului, afară.
Luna îl învăluie ca o piele, ca o peliculă de apă. O oră mai târziu, Caravaggio e pe acoperişul vilei. Acolo sus, în vârf, vede bucăţile bombardate de pe pantele acoperişurilor, cele două pogoane de grădini şi livezi devastate care înconjoară clădirea. Cuprinde cu privirea locul acesta în care se află, în Italia.
Dimineaţa, lângă fântâna arteziană, pornesc o discuţie precaută.
— Acum, dacă tot eşti în Italia, ai putea să mai înveţi despre Verdi.
— Ce? Fata îşi ridică privirea din aşternuturile pe care le spală în fântână.
El îi aminteşte.
— Mi-ai spus o dată că erai îndrăgostită de el.
Hana îşi pleacă privirea, jenată.
Caravaggio se plimbă prin jur, privind pentru prima dată clădirea, uitându-se în jos de pe verandă în grădină.
— Da, erai nebună după el. Ne făceai capetele calendar la toţi cu noile tale informaţii despre Giuseppe. Ce om! Perfect în toate privinţele, spuneai. Trebuia să fim cu toţii de acord cu tine, o mândruţă de şaisprezece ani.
— Mă întreb ce s-a întâmplat cu ea. Întinde cearşaful spălat peste buza fântânii.
— Erai o persoană cu o voinţă de fier.
Ea păşeşte peste lespezile de piatră, cu iarbă răsărind prin crăpături. El îi priveşte picioarele în ciorapi negri, rochia subţire, cafenie. Ea se apleacă peste balustradă.
— Cred că am venit aici pentru Verdi, trebuie să recunosc, ceva în adâncul sufletului m-a îndemnat să vin, pentru Verdi. Şi apoi, desigur, şi tu plecaseşi, şi tata plecase la război… Ia uite şoimii. Vin aici în fiecare dimineaţă, în rest, totul e lovit şi făcut fărâme pe aici. Singura sursă de apă din întreaga vilă e fântâna aceasta. Aliaţii au demontat ţevile de apă când au plecat. Au crezut că asta o să mă convingă să plec şi eu.
— Ar fi trebuit să pleci. Încă n-au curăţat regiunea. Peste tot sunt bombe neexplodate.
Ea se apropie de el şi îi acoperă cu degetele gura.
— Mă bucur că eşti aici, Caravaggio. Tu şi nimeni altcineva. Nu-mi spune că ai venit ca să încerci să mă convingi să plec.
— Aş vrea să găsesc un mic bar cu un Wurlitzer[7] şi să beau un pahar fără nici o bombă blestemată explodând prin jur. Să-l ascult pe Frank Sinatra cântând. Trebuie să facem rost de nişte muzică, spune. I-ar prinde bine pa. cientului tău.
— El încă mai e în Africa.
O priveşte, aşteptând să spună mai mult, dar nu mai e: nimic de zis despre pacientul englez. El murmură:
— Unii englezi iubesc Africa. O parte din mintea lor reflectă întocmai deşertul. Aşa se face că nu se simt străini acolo.
O vede încuviinţând uşor din cap. O faţă îngustă, cu părul tuns scurt, lipsită de masca şi misterul pletelor ei lungi. Măcar pare a fi împăcată în această lume a ei. Fântâna susurând în spate, şoimii, grădina devastată a vilei.
Poate că aşa e cel mai bine să ieşi dintr-un război, gândeşte el. Un bărbat ars de îngrijit, câteva cearşafuri de spălat într-o fântână, o cameră pictată ca o grădină. Ca şi cum tot ce-a mai rămas e o capsulă din trecut, cu mult înainte de Verdi, familia Medici plănuind să construiască o nouă balustradă sau o fereastră, ridicând o lumânare noaptea alături de un arhitect invitat — cel mai bun arhitect al secolului al cincisprezecelea — şi cerându-i să creeze ceva mai potrivit care să încadreze acel peisaj anume.
— Dacă rămâi, spune ea, o să avem nevoie de mai multă mâncare. Am plantat nişte legume în grădină, avem un sac de fasole, dar ne trebuie nişte pui. Se uită la Caravaggio, ştiindu-i deprinderile din trecut, fără însă a o spune cu voce tare.
— Mi-am pierdut sângele rece, spune el.
— O să vin cu tine atunci, se oferă Hana. O facem împreună. Poţi să mă înveţi să fur, să-mi arăţi ce să fac.
— Nu mă înţelegi. Mi-am pierdut curajul.
— Cum aşa?
— Am fost prins. Aproape că mi-au retezat mâinile astea blestemate.
Câteodată, noaptea, când pacientul englez doarme, sau chiar după ce a citit un timp singură alături de camera lui, pleacă în căutarea lui Caravaggio. Îl găseşte de obicei în grădină, întins pe buza de piatră a fântânii, privind în sus la stele, sau dă peste el pe una dintre terasele de jos. Cu vremea asta de vară timpurie, îi e greu să stea înăuntru noaptea. Cel mai adesea e pe acoperiş, lângă coşul sfărâmat, dar se strecoară jos în tăcere când vede silueta fetei traversând terasa în căutarea lui. Îl întâlneşte alături de statuia decapitată a unui conte, pe-al cărui ciot de gât îi place să se aşeze uneia dintre pisicile locului, solemnă şi salivând, când se ivesc oamenii. O face întotdeauna să creadă că ea este aceea care l-a găsit pe acest bărbat care cunoaşte bine noaptea, care, beat, susţine că fusese crescut de o familie de bufniţe.
Ei doi pe un promontoriu, Florenţa şi luminile ei într-o zare. Uneori îi pare agitat, alteori prea calm. Ziua îi poate observa mai bine mişcările, îi vede braţele înţepenite deasupra mâinilor bandajate, vede cum i se răsuceşte întreg trupul, nu numai gâtul, când ea arată cu degetul spre ceva, mai sus, pe deal. Dar fata nu i-a spus nimic despre toate acestea.
— Pacientul meu susţine că oasele de păun măcinate sunt un leac excelent.
El se uită în sus, spre bolta înnoptată.
— Da.
— Şi deci ai fost spion?
— Nu chiar.
Se simte mai liniştit, mai bine deghizat înaintea ei în grădina întunecată, sub ochiul unui licăr de lampă din camera pacientului englez, aţintit spre ei.
— Câteodată eram trimişi la furat. Şi iată-mă pe mine, şi italian, şi hoţ de profesie. Nu le venea să creadă ce noroc aveau, se îngrămădeau să se folosească de serviciile mele. Eram patru sau cinci. Un timp mi-a mers bine. Apoi am fost fotografiat din întâmplare. Îţi poţi închipui aşa ceva?
Eram îmbrăcat într-un smoching, o uniformă ca să pot intra la o serată, o recepţie, să fur nişte documente. În realitate eram doar un hoţ. Nu un mare patriot. Nu un măreţ erou. Abia îmi recunoscuseră oficial talentul. Dar una dintre femeile de acolo avea la ea un aparat şi le făcea poze ofiţerilor germani şi m-a prins în mers, traversând sala de dans, Cu un picior în aer, sunetul aparatului făcându-mă să-mi întorc capul spre el. Astfel, într-o clipită, tot ce era plănuit să] se întâmple a devenit periculos. Amanta vreunui general.
— Toate fotografiile făcute în timpul războiului erau developate oficial în laboratoare guvernamentale, verificate de Gestapo, şi deci iată-mă şi pe mine acolo, evident nefigurând pe nici o listă de invitaţi, urmând a fi pus la dosar de vreun funcţionar când filmul avea să fie trimis la laboratorul din Milano. Prin urmare trebuia să încerc să sustrag cumva acel film.
Fata trece să-l vadă pe pacientul englez, al cărui trup adormit se află probabil departe, în deşert, tămăduit de un bărbat care-şi cufundă întruna degetele într-o cupă făcută din tălpile împreunate ale picioarelor, aplecându-se, apăsând pasta întunecată peste faţa arsă. Îşi închipuie greutatea mâinii lui pe propriul ei obraz.
Străbate coridorul şi se suie în hamac, dându-şi brânci cu piciorul şi legănându-se în el.
În clipele dinaintea somnului se simte mai trează ca niciodată, sărind de la un fragment al zilei la altul, aducând cu ea în pat fiecare moment, ca un copil cu caietele şi creioanele sale. Ziua pare a nu avea nici un şir până în aceste clipe, care sunt pentru ea ca un jurnal, trupul fiindu-i plin de poveşti şi întâmplări. Caravaggio, de exemplu, i-a dăruit astăzi ceva. Cauza lui, o dramă şi o imagine furată.
Pleacă de la recepţie într-o maşină. Roţile ronţăie aleea de pietriş arcuită uşor spre ieşirea din grădină, motorul torcând, liniştit ca o picătură de cerneală în noaptea de vară. Tot restul serii la recepţia din vila Cosima stătuse cu ochii pe femeia-fotograf, dispărând din vedere ori de câte ori îşi ridica aparatul în direcţia lui, să facă vreo poză. Acum, ştiind de existenţa aparatului, îl poate evita. Pătrunde în cercul ei de discuţie, numele ei este Anna, e amanta unui ofiţer care va înnopta aici în vilă, iar apoi, de dimineaţă, va pleca spre nord, prin Toscana. Moartea femeii sau dispariţia ei subită ar trezi şi mai multe bănuieli, în ziua de azi tot ce iese din cotidian este investigat.
Patru ore mai târziu aleargă prin iarbă în ciorapi, cu umbra încolăcită sub el, pictată de lună. Se opreşte pe alee şi păşeşte încet pe pietriş. Se uită în sus, către vila Cosima, către lunile ei pătrate din ferestre. Un palat al amazoanelor.
Razele unor faruri de maşină — ca împroşcate dintr-un furtun — luminează camera în care se află, şi din nou încremeneşte în mers, zărind privirea aceleiaşi femei aţintită spre el, un bărbat mişcându-se deasupra ei, cu degetele încleştate în părul ei blond. Iar ea a văzut, ştie bine, chiar dacă acum e gol puşcă, acelaşi bărbat pe care l-a fotografiat mai devreme, la serata ticsită de lume, căci, din întâmplare, se află în aceeaşi poziţie şi acum, pe jumătate întors, surprins de lumina care-i dezvăluie trupul din întuneric. Razele farurilor alunecă în sus spre un colţ al camerei şi dispar.
Apoi beznă. Nu ştie dacă să se mişte, dacă ea îi va şopti bărbatului care o regulează despre celălalt individ din cameră. Un hoţ fără haine. Un asasin dezbrăcat. Să se apropie — cu mâinile pregătite să frângă un gât — de cuplul de pe pat?
Aude mai departe gâfâielile bărbatului, aude tăcerea femeii — nici o şoaptă — o aude gândind, cu ochii îndreptaţi asupra lui prin întuneric. Mai bine spus gândărind. Mintea lui Caravaggio poposeşte pe acest cuvânt nou, o silabă în plus, sugerând jocul cu un gând, ca atunci când meştereşti în joacă la o bicicletă pe jumătate reparată. Cuvintele sunt înşelătoare, i-a spus o dată un prieten, sunt mult mai înşelătoare decât viorile. Îşi aminteşte părul blond al femeii, panglica neagră din el.
Aude maşina întorcându-se şi aşteaptă un nou duş de lumină. Faţa care se iveşte din beznă încă mai e aţintită ca o săgeată asupra sa. Raza alunecă de pe ea pe trupul generalului, peste covor, iar apoi îl atinge şi îl învăluie din nou pe Caravaggio. El n-o mai vede pe femeie. Clatină din cap, apoi mimează tăierea propriului său gât. Ţine în mână aparatul de fotografiat pentru ca ea să înţeleagă. Apoi se cufundă din nou în beznă. Aude geamătul ei de plăcere îndreptat spre amant, şi îşi dă seama că este de fapt o încuviinţare îndreptată spre el. Nici un cuvânt, nici o umbră de ironie, doar un pact încheiat cu el, un acord codificat, şi ştie acum că poate să se strecoare în siguranţă pe verandă şi de acolo să se facă nevăzut în noapte.
Fusese mai greu până îi găsise dormitorul. Intrase în vilă şi se furişase în tăcere pe lângă frescele de pe coridoare. Pe undeva trebuiau să fie dormitoarele, ca nişte buzunare întunecoase ascunse într-un costum aurit. Singurul mod în care putea să treacă de paznici era să nu fie suspectat. Se despuiase şi-şi lăsase hainele într-un strat de flori.
Urcă agale scările, gol, până la etajul al doilea, unde se află paznicii, aplecându-se din şale să hohotească la vreun gând secret, cu faţa aproape la nivelul şoldurilor, dând ghionturi gărzilor apropo de invitaţia primită de el în timpul seratei, cum îi zice, al fresco[8]? Sau seducţie a cappella[9]?
Un coridor lung la etajul al treilea. Un paznic lângă scară şi încă unul la capătul celălalt, douăzeci de metri mai încolo, prea departe. Prin urmare, o lungă promenadă teatrală, şi Caravaggio, trebuind acum s-o ducă la bun sfârşit, privit cu tăcută suspiciune şi dispreţ de către cele două gărzi ca două capete de raft într-o bibliotecă, o porneşte arătându-i unuia faţa, altuia fundul, oprindu-se înaintea unui fragment de frescă să se holbeze la un măgar pictat într-o dumbravă. Îşi reazemă capul de zid, aproape aţipind, apoi o porneşte din nou, se împiedică şi imediat îşi revine şi continuă în marş militar. Mâna stângă îi flutură ameţită spre tavan, spre îngeraşii cu fundurile la fel de goale ca al său, un salut spre ei de la un hoţ, un scurt vals şi imaginile pictate plutesc delirant pe lângă el, castele, domuri în alb şi negru, îngeri înălţaţi în zbor în această zi de marţi a războiului; ca să-şi salveze masca şi viaţa, Caravaggio e sus pe scenă, în căutarea unei fotografii în care apare el însuşi.
Îşi pipăie pieptul gol ca şi cum ar căuta un permis de trecere, îşi apucă penisul şi se face că îl foloseşte ca pe o cheie, să descuie camera păzită. Hohotind, se împleticeşte înapoi, scos din sărite de jalnicul său eşec, şi se strecoară în odaia alăturată, fredonând.
Deschide fereastra şi iese pe balcon. O noapte întunecată, răpitoare. Apoi sare peste balustradă şi se aruncă pe balconul de dedesubt. Abia acum poate intra în camera în care se află Anna şi generalul ei. Doar o undă înmiresmată printre ei, nimic mai mult. Un pas care nu lasă nici o urmă. Lipsit de umbră. Ca în povestea pe care a spus-o odată, demult, copilului cuiva, despre omul care-şi căuta umbra — aşa cum şi el Şi caută acum propria imagine pe o bucată de film.
Înăuntru, simte imediat începuturile unei încleştări erotice. Mâinile bărbatului prin hainele ei, aruncate apoi pe spătare de scaune, scăpate pe podea. Se lasă în jos şi se rostogoleşte pe covor, încercând să simtă orice obiect tare, cum ar fi un aparat de fotografiat, pipăind pielea odăii. Se tăvăleşte în tăcere, în formă de evantai, negăsind nimic. În jur, nici cel mai mărunt grăunte de lumină.
Se ridică în picioare şi îşi flutură braţele încet împrejur, atinge un sân de marmură. Mâna îi coboară de-a lungul unui braţ de piatră — acum înţelege cum gândeşte ea — de care atârnă aparatul de fotografiat agăţat de o curea. Apoi aude maşina şi în aceeaşi clipă e zărit de femeie, răsucindu-se în jetul subit de lumină al farurilor.
Caravaggio se uită la Hana, aşezată înaintea lui, privindu-l în ochi, încercând să-l citească, să-i urmeze şirul gândurilor, aşa cum obişnuia să facă soţia lui. O vede adulmecându-l, căutând un indiciu. Îl ascunde şi o priveşte din nou, ştiind că ochii îi sunt infailibili, limpezi ca orice râu, imaculaţi ca orice privelişte. Oamenii, ştie bine, se pierd în ei, iar el e capabil să ascundă cu uşurinţă totul. Dar fata îl scrutează curioasă, înclinându-şi capul într-o parte, întrebătoare, ca un căţel căruia i se vorbeşte cu un ton sau cu o voce neumană. E aşezată înaintea lui în faţa zidurilor întunecate, sângerii, a căror culoare îi displace, şi aşa, cu părul ei negru şi cu înfăţişarea aceea, subţire, bronzată, măslinie de la toată lumina acestei ţări, îi aminteşte de soţia lui.
În zilele astea nu se mai gândeşte la soţia lui, deşi ştie că, dacă îşi închide ochii, poate redeştepta şi poate evoca şi cea mai mică mişcare a ei, orice amănunt, greutatea mâinii ei pe inima lui, noaptea.
Stă cu mâinile sub masă, privind-o pe fată cum mănâncă, încă preferă să mănânce singur, deşi se aşează întotdeauna cu Hana la masă. Vanitate, se gândeşte. Vanitate umană. Ea l-a văzut de la o fereastră mâncând cu mâna, aşezat pe una dintre cele treizeci şi şase de trepte ale capelei, fără nici o furculiţă sau cuţit prin jur, ca şi cum ar fi exersat felul de a mânca al celor din est. În barba lui ţepoasă, căruntă, în jacheta lui întunecată, vede în sfârşit italianul din el. Observă acest lucru din ce în ce mai bine.
El o priveşte, brună, înaintea zidurilor roşii-cafenii, pielea ei, părul ei scurt şi întunecat. O ştiuse şi îl ştiuse pe tatăl ei în Toronto, înainte de război. Apoi fusese pe rând hoţ şi soţ, se strecurase prin lumea aleasă de el cu o încredere indolentă, expert în înşelarea celor bogaţi, fermecător cu soţia sa Giannetta sau cu această tânără fiică a prietenului său.
Dar în jurul lor aproape că nu mai există nici o lume, şi sunt siliţi să se întoarcă spre ei înşişi. În această perioadă, în orăşelul dintre dealuri, din apropierea Florenţei, înăuntru în zilele ploioase, visând cu ochii deschişi, aşezat pe singurul scaun moale din bucătărie sau pe pat sau pe acoperiş, nu are nici un plan de pus în aplicare, nu se interesează decât de Hana. Şi se pare că ea s-a legat strâns de bărbatul muribund din odaia de sus.
Când vine ora mesei se aşează înaintea acestei fete şi se uită la ea cum mănâncă.
Cu o jumătate de an mai înainte, de la o fereastră aflată la capătul unui lung coridor, în spitalul Santa Chiara din Pisa, Hana zărise un leu alb. Stătea singur în vârful parapetelor, înrudit prin culoare cu marmura albă de la Duomo şi Camposanto, deşi asprimea şi naivitatea formei sale păreau a aparţine altei ere. Ca un dar lăsat din trecut, care trebuia acceptat. Totuşi, fata îl privise în primul rând ca făcând parte dintre lucrurile care înconjurau acest spital. La miezul nopţii se uita pe fereastră şi îl ştia acolo, în bezna de după sunarea stingerii, şi ştia că va apărea din nou, ca şi ea, în tura de dimineaţă. Se mai uita la cinci sau cinci-şi-jumătate, Şi apoi la şase, să-i zărească silueta şi trăsăturile din ce în ce mai clare. Noapte de noapte, îi era santinelă când îşi făcea rondul printre pacienţi. Chiar şi în timpul bombardamentelor, soldaţii îl lăsaseră la locul său, mult mai preocupaţi de restul superbului complex arhitectonic, cu logica nebună a turnului său înclinat ca un om lovit de şoc.
Clădirile spitalului erau aşezate pe terenurile unei vechi mănăstiri. Grădina ornamentală sculptată de mii de ani de călugări mult prea migăloşi nu mai era tăiată în contururi clare de animale, iar în timpul zilei infirmierele îşi împingeau pacienţii pe scaune cu rotile printre siluetele şterse. Se părea că numai piatra albă era nemuritoare.
Şi infirmierele intrau într-o stare de şoc, cu atâta moarte în jur. Sau chiar pornind de la un lucru mărunt, cum ar fi o scrisoare. Duceau un braţ retezat pe un coridor, sau ştergeau sânge care nu se mai oprea, ca şi cum rana ar fi fost un izvor, şi începeau să nu mai creadă în nimic, să nu se mai încreadă în nimic. Se destrămau, aşa cum un om care dezamorsează o mină se sfărâmă în secunda în care geografia sa explodează. Aşa cum s-a sfărâmat Hana în spitalul Santa Chiara, când un funcţionar s-a apropiat de ea pe culoarul dintre o sută de paturi şi i-a înmânat o scrisoare care o informa despre moartea tatălui ei.
Un leu alb.
La puţină vreme după aceea dăduse peste pacientul englez — un necunoscut care arăta ca un animal ars, încordat şi întunecat, şi pentru ea era o oază. Iar acum, multe luni mai târziu, el a rămas ultimul ei pacient, în vila San Girolamo, războiul lor este sfârşit, amândoi refuzând să se întoarcă împreună cu ceilalţi în siguranţa spitalelor din Pisa. Toate oraşele de pe coastă, porturi precum Sorrento şi Marina di Pisa, sunt acum pline de soldaţi nord-americani şi britanici aşteptând să fie trimişi acasă. Dar ea şi-a spălat uniforma, a împăturit-o şi a înapoiat-o infirmierelor care plecau. Războiul nu s-a sfârşit peste tot, i s-a spus. Războiul s-a sfârşit. Războiul acesta s-a sfârşit. Războiul de aici s-a sfârşit. I s-a spus că e un fel de dezertare. Nu e dezertare. Voi rămâne aici. A fost prevenită despre minele neexplodate, despre lipsa de apă şi hrană. Ea a urcat scările până la bărbatul ars, pacientul englez, şi i-a spus că rămâne şi ea.
El nu a zis nimic, neputând nici măcar să-şi întoarcă privirea către ea, dar degetele lui s-au strecurat în mâna ei albă, şi când ea s-a aplecat spre el, şi-a cufundat mâna întunecată în părul ei şi l-a simţit răcoros în văile dintre degete.
Câţi ani ai?
Douăzeci.
A fost odată un duce, a spus el, care, pe moarte fiind, a cerut să fie urcat în turnul din Pisa, până la jumătate, ca să moară privind în zare.
Un prieten de-al tatălui meu şi-a dorit să moară dansând în stil Shanghai. Eu nu ştiu dansul ăsta. El însuşi abia auzise despre el.
Cu ce se ocupă tatăl tău?
E… e în război.
Şi tu eşti în război.
Nu ştie nimic despre el. Chiar şi după vreo lună, de când îl îngrijeşte şi îi prepară injecţiile cu morfină. La început au avut o sfială amândoi, şi mai clară acum că rămăseseră singuri. Aceasta a fost la un moment dat depăşită. Pacienţii şi doctorii şi infirmierele şi aparatele şi cearşafurile şi prosoapele — toate au coborât dealul spre Florenţa, şi de acolo spre Pisa. Ea pusese deoparte tablete de codeină, şi, desigur, morfină. Le-a privit plecarea, şirul de camioane. Bun, atunci la revedere. A făcut cu mâna de la fereastra lui, trăgând apoi jaluzelele.
În spatele vilei se ridica un zid de piatră, mai înalt decât casa. În latura de vest a clădirii era o grădină prelungă, îngrădită, şi, treizeci de kilometri mai încolo, covorul oraşului Florenţa, care adesea se pierdea în ceaţa de peste vale. Se spunea că unul dintre generalii care locuiseră alături, în vila Medici, mâncase o privighetoare.
Vila San Girolamo, clădită anume spre a-i apăra pe ocupanţii săi de trupul diavolului, arăta ca o fortăreaţă asediată, braţele şi picioarele statuilor sale fiind sfărâmate mcâ din primele zile de bombardament. Nu exista o debarcare clară între casă şi natură, între clădirea lovită şi ramăşiţele de pământ ars, sfredelit de bombe. Pentru Hana grădinile sălbăticite erau ca nişte încăperi în plus. Păşea atentă pe muchiile lor, mereu cu gândul la minele neex plodate. Pe un petic de pământ fertil de lângă casă îşi întocmi o grădină cu o patimă furioasă, pe care o putea avea doar cineva crescut la oraş. În ciuda pământului ars, în ciuda lipsei de apă. Într-o bună zi va fi un umbrar de tei, cu încăperi verzi pline de lumină.
Caravaggio intră în bucătărie şi o găsi pe hana încovoiată peste masă. Nu-i putea vedea faţa sau braţele vârâte sub trup, numai spatele gol, umerii dezgoliţi.
Nu era nemişcată sau adormită. La fiecare suspin capul i se zguduia pe masă.
Caravaggio rămase pe loc, în picioare. Cei ce jelesc pierd mai multă energie decât ar pierde făcând orice altceva. Nu era încă dimineaţă. Faţa ei cufundată în întunecimea mesei de lemn.
— Hana, spuse el, şi ea încremeni, ca şi cum s-ar fi putut ascunde în propria sa tăcere.
— Hana.
Ea începu să geamă, ca sunetul să înalţe o barieră între ei, un râu peste care să nu poată fi ajunsă.
La început nu era sigur dacă să o atingă, dezgolită cum era, spuse „Hana”, şi apoi îi aşeză mâna bandajată pe umăr. Fata nu se opri din tremurul ei. Cea mai adâncă dintre dureri, gândi el. În care singurul mod de-a supravieţui e să scobeşti şi să arunci totul.
Ea se ridică, cu capul lăsat încă în jos, apoi rămase dreaptă înaintea lui, ca şi cum s-ar fi luptat să scape de magnetul mesei.
— Să nu te atingi de mine dacă ai vreun gând murdar.
Pielea palidă deasupra fustei, care era tot ce avea pe ea aici, în bucătărie, ca şi cum s-ar fi sculat din pat, s-ar fi îmbrăcat pe jumătate şi ar fi venit aici, aerul răcoros dinspre coline intrând pe uşă şi învăluind-o. Faţa îi era udă şi îmbujorată.
— Hana.
— Ai înţeles?
— De ce îl adori aşa de mult?
— Îl iubesc.
— Nu îl iubeşti, îl divinizezi.
— Lasă-mă-n pace, Caravaggio. Te rog.
— Te-ai legat de un cadavru, nu ştiu de ce.
— E un sfânt. Aşa cred eu. Un sfânt deznădăjduit. Există oare aşa ceva? Singura dorinţă ne e să-i ocrotim.
— Lui nici măcar nu-i pasă!
— Eu tot îl pot iubi.
— O fată de douăzeci de ani care renunţă la întreaga lume pentru a iubi o fantasmă.
Caravaggio făcu o pauză.
— Trebuie să te aperi de tristeţe. Tristeţea e foarte apropiată de ură. Dă-mi voie să-ţi spun. Am învăţat bine acest lucru. Dacă guşti din veninul altora — gândindu-te că-i poţi lecui împărţindu-l cu ei — ai să-l păstrezi în schimb în adâncul fiinţei tale. Oamenii aceia din deşert au fost mai înţelepţi decât tine. S-au gândit că le poate fi folositor. De aceea l-au salvat de la moarte, dar, când nu le-a mai fost de folos, l-au părăsit.
— Lasă-mă-n pace.
Când e singură se aşează, simţindu-şi nervul sensibil din glezna umezită de ierburile înalte ale livezii. Decojeşte o prună pe care a găsit-o în livadă şi a adus-o în buzunarul întunecat al rochiei de bumbac. Când e singură încearcă să-şi închipuie cine s-ar putea apropia pe vechiul drum înaintând pe sub gluga înverzită a celor optsprezece chiparoşi.
Când englezul se trezeşte din somn, fata se apleacă peste trupul lui şi îi pune în gură o bucată de prună. Gura lui deschisă păstrează fructul, ca pe apă, cu falca nemişcată. Pare a fi pe cale să plângă de atâta plăcere. Fata îl simte înghiţind încet pruna.
El îşi ridică mâna şi-şi şterge de pe buză ultima picătură, pe care limba n-o poate ajunge, şi-şi bagă degetul în gură să o soarbă. Dă-mi voie să-ţi spun ceva despre prune, începe. Când eram copil…
După primele nopţi, după ce majoritatea paturilor fuseseră puse pe foc, să-i apere de frig, fata luase hamacul unui soldat care murise şi începuse să-l folosească. Bătea piroane în care pereţi voia, în orice odaie dorea să se trezească, plutind peste tot gunoiul şi praful de puşcă şi apa de pe podele, peste şobolanii care începuseră să apară de la etajul al treilea. Noapte de noapte se cuibărea în silueta spectrală a hamacului luat de la un soldat mort, un om care murise îngrijit de ea.
O pereche de tenişi şi un hamac. Asta era tot ce luase de la alţii în acest război. Se trezea în alunecarea lunii pe tavan, înfăşurată într-o veche cămaşă în care dormea întotdeauna, rochia fiindu-i agăţată într-un cui de lângă uşă. Era mai cald acum, şi putea să doarmă aşa. Înainte, când fusese frig, trebuiseră să facă focul cu ce găseau.
Hamacul ei şi tenişii ei şi rochia ei. Se simţea în siguranţă în lumea minusculă pe care şi-o clădise; ceilalţi doi bărbaţi păreau a fi două planete depărtate, fiecare în sfera sa de memorie şi solitudine. Caravaggio, care fusese prietenul cel simpatic al tatălui ei în Canada, fusese în stare, în acele vremuri, fără să ridice un deget, să facă ravagii în caravana de femei în voia cărora părea a se lăsa. Acum zăcea în negura lui. Fusese un hoţ care refuza să lucreze cu alţi hoţi. pentru că nu putea avea încredere în ei, care schimba câte o vorbă cu bărbaţii, dar prefera să discute cu femeile, iar când începea să vorbească cu ele era prins imediat în capcane amoroase. Când ea, pe atunci, se furişa în casă la ceasurile timpurii ale dimineţii, îl găsea adormit pe fotoliul tatălui ei: istovit de atâtea tâlhării profesionale sau personale.
Se gândi la Caravaggio — de unii trebuia să te ţii bine, într-un fel sau altul, să-ţi înfigi dinţii adânc în muşchi, pentru a rămâne întreg la minte în compania lor. Trebuia să-i apuci de păr şi să te ţii strâns, ca un înecat, ca să te tragă la pieptul lor. Altminteri ei, apropiindu-se agale de tine pe o stradă, gata-gata să-ţi facă cu mâna, săreau peste un zid şi dispăreau luni în şir. In rolul lui de unchi, Caravaggio dispăruse mereu aşa.
Caravaggio te răscolea numai învăluindu-te în braţele, în aripile lui. Cu el, erai îmbrăţişat de o forţă. Dar acum zăcea în înnorare, ca şi ea, prin vreun colţ îndepărtat al marii clădiri. Şi uite aşa cu Caravaggio. Apoi mai era acel englez al deşertului.
Tot timpul cât durase războiul, cu cei mai grav suferinzi dintre pacienţii ei, rezistase păstrându-şi un fel de răceală în rolul ei de infirmieră. Voi rămâne pe picioare. Nu voi lăsa acest lucru să mă doboare. Acestea erau cuvintele ascunse, sunând tot războiul, prin toate oraşele către care şi prin care se târâseră, Urbino, Anghiari, Monterchi, până ce ajunseseră la Florenţa şi apoi mai departe, până ce în sfârşit sosiseră la cealaltă mare, lângă Pisa.
În spitalul din Pisa îl văzuse pentru prima dată pe pacientul englez. Un bărbat fără faţă. Un lac de abanos. Întreaga sa identitate devorată de-o flacără. Părţi din trupul Şi faţa lui fuseseră acoperite cu acid tanic, care se întărise ca o carapace protectoare peste carnea vie. În jurul ochilor era uns cu un strat gros de violet de genţiană. Nu mai era nimic de recunoscut în el.
Uneori ia câteva pături şi stă întinsă sub ele, plăcându-i mai mult greutatea lor decât căldura pe care i-o dau. Iar razele de lună alunecând pe tavan o trezesc, şi rămâne întinsă în hamac, cu mintea colindând. Pentru ea odihna, nu somnul, este starea cea mai plăcută. Dacă ar fi scriitoare, şi-ar aduna creioanele şi caietele şi pisica mult iubită şi ar scrie în pat. Nimeni, străin sau amant, n-ar trece vreodată de uşa încuiată.
A te odihni însemna a primi toate feţele lumii fără a le judeca. O baie în mare, amor cu un soldat care nici nu ţi-a ştiut numele. Blândeţe faţă de cei necunoscuţi şi anonimi, care de fapt era blândeţe faţă de tine însăţi.
Picioarele i se mişcă sub povara de pături militare. Fata înoată prin lâna lor aşa cum pacientul englez plutise prin placenta lui de pânză.
Ceea ce îi lipseşte aici este un amurg domol, un freamăt de copaci cunoscuţi. Întreaga ei tinereţe, la Toronto, învăţase pe de rost nopţile de vară. Numai acolo putea fi ea însăşi, întinsă pe un pat, păşind pe jumătate adormită pe o ieşire de incendiu cu o pisică în braţe.
În copilărie, sală de clasă îi fusese Caravaggio. El o învăţase să facă tumbe. Acum, cu mâinile mereu în buzunare, gesticulează doar din umeri. Cine ştie pe ce meleaguri îl purtase războiul. Cât despre ea, fusese instruită la Spitalul ataşat Colegiului de Fete şi apoi trimisă peste ocean în timpul invaziei Siciliei. Asta fusese în 1943. Divizia întâi de Infanterie Canadiană înaintase spre nordul Italiei, iar trupurile fărâmate fuseseră trimise înapoi, spre spitalele militare, ca noroiul aruncat în urmă de săpătorii unui tunel, noaptea. După bătălia de la Arezzo, când prima linie de trupe bătuse în retragere, fusese înconjurată zi şi noapte de rănile lor. După trei zile întregi fără odihnă, se întinsese în cele din urmă pe podea, lângă o saltea pe care zăcea un mort, şi dormise douăsprezece ore în şir, închizându-şi ochii pentru a uita lumea din jurul său.
Când se trezise, luase nişte foarfece dintr-un vas de porţelan, se aplecase şi începuse să-şi tundă părul, fără să-i pese de stil sau lungime, doar tăind — cu iritarea stârnită de plete în zilele dinainte încă vie în minte — când se aplecase şi părul îi intrase în sângele din răni. Nu voia să aibă nimic care s-o unească cu moartea, s-o înlănţuie de ea. Pipăise ce mai rămăsese, să se asigure că nu mai avea nici o şuviţă mai lungă, şi se întorsese din nou să înfrunte saloanele pline de răniţi.
De atunci nu se mai uitase în oglinzi. Pe măsură ce războiul devenea mai crunt, începuse să primească veşti despre cum muriseră unele cunoştinţe. Se temea de ziua în care avea să şteargă sângele de pe faţa unui pacient şi să descopere că era tatăl ei sau omul care-i servise nişte mâncare peste o tejghea, pe Danforth Avenue. Deveni severă cu sine însăşi şi cu pacienţii. Raţiunea era singurul lucru care îi putea salva, şi lumea nu mai avea nici o raţiune. Termometrul de sânge urca spre nordul ţării. Unde mai era, şi ce mai era Toronto în mintea ei? Aceasta era o operă înşelătoare. Oamenii se înăspreau faţă de cei din jur — soldaţi, doctori, infirmiere, civili. Hana se apleca mai aproape de rana pe care o curăţa, gura ei murmurând ceva soldaţilor.
Îi striga pe toţi „Băiete”, şi râdea de-un cântec care zicea:
Ştersese sânge de pe braţe care sângeraseră mai departe. Scosese din răni atâtea bucăţi de schije, încât avea impresia că înlăturase o tonă de metal din imensul trup al umanităţii Pe care îl îngrijea, în vreme ce armata înainta spre nord. Intr-o noapte, când un pacient muri, ea trecu peste toate regulile şi luă o pereche de tenişi pe care acesta îi avusese în rucsac şi îi încălţă. Îi erau puţin cam mari, dar erau comozi.
Faţa îi deveni mai uscată şi mai severă, faţa pe care Caravaggio avea s-o întâlnească după un timp. Era slabă, mai ales de oboseală. Se simţea întruna flămândă, şi se epuiza, furioasă, hrănind câte un pacient care nu putea sau nu voia să mănânce, privind pâinea fărâmiţându-se, supa sleindu-se, pe care ea tânjea să le înghită într-o clipă. Nu-şi dorea nimic deosebit, doar pâine, carne. Într-unul din oraşe era o brutărie ataşată spitalului, şi, în timpul liber, se plimba printre brutari respirând pulberea şi promisiunea hranei. Mai târziu, când se aflau la est de Roma, cineva i-a făcut cadou o anghinare de Ierusalim.
I se părea ciudat să doarmă prin bazilici, sau mănăstiri, sau pe oriunde erau încartiruiţi răniţii, înaintând întruna spre nord. Fata rupea micuţul steag de carton de la piciorul patului când cineva murea, ca sanitarii să poată observa de la distanţă. Apoi părăsea clădirea cu ziduri groase de piatră şi ieşea afară în plină primăvară sau iarnă sau vară, anotimpuri care păreau arhaice, care străbătuseră întreg războiul solemne ca nişte bătrâni distinşi. Ieşea afară oricum ar fi fost vremea. Tânjea după un aer care să nu miroasă a nimic uman, dorea lumină de lună chiar dacă era însoţită de furtuni.
Salut Băiete, adio Băiete. Îngrijirea era scurtă. Aveau un contract doar până la moarte. Nimic din spiritul şi trecutul ei n-o pregătise să fie infirmieră. Dar retezarea părului fusese şi ea un contract, care durase până ce fuseseră încartiruiţi în vila San Girolamo, la nord de Florenţa. Aici mai erau patru infirmiere, doi doctori, o sută de pacienţi. Războiul din Italia înainta spre nord, iar ei erau singurii lăsaţi în urmă.
Apoi, în timpul sărbătoririi unei victorii locale, o sărbătoare oarecum jalnică în acest orăşel de munte, fata hotărâse că nu se va întoarce la Florenţa sau la Roma sau în orice alt spital, războiul ei era sfârşit. Va rămâne cu acel bărbat ars pe care-l numeau „pacientul englez”, care, acum îi era clar, nu trebuia mutat datorită fragilităţii membrelor sale. Îi va pune beladonă[10] peste ochi, îi va spăla cu soluţie salină pielea cicatrizată şi arsurile întinse. I se spusese că spitalul nu era un loc sigur — acea mănăstire de măicuţe, care fusese luni de zile un punct de apărare german bombardat cu obuze şi rachete de semnalizare de către aliaţi. Nu se va lăsa nimic în urmă pentru ea, va fi lipsită de apărare în faţa bandiţilor. Ea tot refuză să plece, îşi scoase uniforma de infirmieră, îşi despacheta rochia cafenie cu imprimeu pe care o purtase la ea luni de zile şi o îmbrăcă, încălţată în tenişi. Se desprinse de război. Se lăsase dusă încolo şi încoace după voinţa lor. Până ce măicuţele vor cere înapoi vila, ea va sta aici împreună cu englezul. Avea el ceva ce ar fi vrut şi ea să înveţe, alături de care voia să crească, în care să se ascundă, prin care să poată refuza să fie matură. Avea un fel de vals mărunt în felul în care-i vorbea şi în felul în care gândea. Voia să-l salveze pe acest bărbat fără nume, fără faţă aproape, care fusese unul dintre cei două sute sau cam aşa ceva lăsaţi în grija ei în timpul marşului spre nord.
În rochia ei cu imprimeu, plecase de la festivitate. Se dusese în camera pe care o împărţise cu celelalte infirmiere şi se aşezase. Ceva îi sclipise pe dinaintea ochilor când se aşezase, şi întrezări ochiul unei mici oglinzi rotunde. Se ridică încet şi se apropie de ea. Era foarte mică, dar, chiar şi aşa, părea un lux. Refuzase de mai bine de un an să se uite într-o oglindă, îşi zărise doar câteodată umbra pe perete. Oglinda îi dezvălui doar un obraz, trebui s-o îndepărteze la un braţ distanţă, cu mâna tremurătoare. Îşi Privi propriul portret minuscul, ca într-o broşa cu încuietoare. Ea. Pe fereastră intrau sunetele pacienţilor scoşi afară la soare pe scaunele lor cu rotile, râzând şi glumind cu infirmierele. Numai cei grav răniţi mai erau înăuntru. Zâmbi către toate acestea. Salutare Băiete, spuse. Îşi cercetă imaginea din oglindă, încercând să se recunoască.
noapte între hana şi caravaggio în plimbarea lor prin grădină. Acum el începe să vorbească în felul lui binecunoscut, încet şi tărăgănat.
— Eram la o petrecere de ziua cuiva, noaptea târziu, pe Danforth Avenue. Restaurantul Night Crawler. Ţi-aduci aminte, Hana? Fiecare a trebuit să se ridice în picioare şi să cânte un cântec. Tatăl tău, eu, Giannetta, ceilalţi prieteni, ai spus că vrei şi tu — pentru prima dată. Erai încă la şcoală pe vremea aceea, şi învăţaseşi cântecul la ora de franceză.
Erai foarte serioasă, te-ai suit pe un scaun şi apoi un pas mai sus, pe masa de lemn, printre farfurii şi lumânări aprinse.
Alonson fon!
Ai cântat, cu mâna stângă pe inimă. Alonson fon! Jumătate din lumea de acolo habar n-avea ce naiba spuneai, şi poate că nici tu nu ştiai exact ce însemna fiecare cuvânt, dar ştiai despre ce era vorba în cântec.
Adierea din fereastră îţi învolbura fusta aproape atingând-o de-o lumânare, iar gleznele îţi păreau albe ca o flacără în acel bar. Ochii tatălui tău privind în sus spre tine, miraculoasă în limba asta nouă, mesajul revărsându-se aşa de clar, fără greşeli, fără ezitări, şi flacăra lumânărilor dansând fără să-ţi atingă rochia, dar foarte, foarte aproape. La sfârşit ne-am ridicat toţi în picioare şi tu ai coborât de pe masă drept în braţele lui.
— Ţi-aş desface bandajele alea de la mâini. Ştii, sunt totuşi infirmieră.
— Îmi sunt comode. Ca nişte mănuşi.
— Cum ai păţit aşa ceva?
— Am fost prins sărind de la fereastra unei femei. Femeia aceea despre care ţi-am povestit, care a făcut poza. N-a fost vina ei.
Îl strânge de braţ, frământându-i muşchii.
— Dă-mi voie. Îi trage mâinile bandajate afară din buzunarele hainei. Le-a văzut, cenuşii în lumina zilei, dar, la această oră târzie, sunt aproape luminoase.
În timp ce ea desface bandajele, el se dă înapoi, fâşia albă revărsându-se din braţele lui ca şi cum ar fi un magician, până se eliberează de ele. Ea se apropie de unchiul din copilărie, îi vede ochii încercând să-i păstreze privirea, ca să întârzie momentul, şi atunci se uită numai şi numai în ochii lui.
Mâinile lui împreunate ca un vas uman. Le atinge în timp ce faţa ei se înalţă spre obrazul lui, apoi se cuibăreşte în scobitura gâtului. Ceea ce ţine în mână pare a fi compact, vindecat.
— Îţi spun că a trebuit să mă tocmesc pentru ce mi-au lăsat.
— Cum ai reuşit?
— Toate talentele alea pe care le aveam.
— Aha, mi-aduc aminte. Nu, nu te mişca. Nu te îndepărta.
— E un timp ciudat, sfârşitul acesta al războiului.
— Da. O perioadă de adaptare.
— Da.
El îşi înalţă mâinile făcute căuş, ca şi cum ar vrea să cuprindă în ele arcul lunii.
— Mi-au tăiat amândouă degetele mari, Hana. Uite.
Îşi întinde mâinile spre ea. Arătându-i direct ceea ce doar întrezărise. Îşi întoarce o mână pe cealaltă parte, ca şi cum ar vrea să-i demonstreze că nu e nici o şmecherie, că ceea ce arată ca branhiile unui peşte este locul de unde îi fusese retezat policarul. Îşi întinde mâna spre bluza ei.
Ea simte pânza ridicându-se undeva, sub umăr, unde el o apucase între două degete şi o trăgea uşurel spre sine.
— Uite aşa ating eu bumbacul.
— Când eram mică mi te imaginam mereu ca pe Scarlet Pimpernel[11], şi, în visele mele, ieşeam cu tine noaptea pe acoperişuri. Te întorceai acasă cu sandvişuri prin buzu-nare, penare, partituri de pe vreun pian din Forest Hill, toate pentru mine.
Vorbeşte spre noaptea feţei lui, o umbră de frunze dansând peste gura lui ca dantela unei femei bogate.
— Îţi plac femeile, nu? Ţi-au plăcut.
— Îmi plac. De ce la timpul trecut?
— Acum pare lipsit de importanţă, cu războiul şi cu toate astea.
El dă din cap şi umbra frunzelor alunecă de pe faţa lui.
— Erai ca unul dintre acei artişti care pictează numai noaptea; lumina lor — singura rămasă aprinsă pe strada unde locuiesc. Asemeni culegătorilor de viermi, cu vechile lor cutii de cafea legate de glezne şi coiful de lumină îndreptat în jos spre iarbă. Prin toate parcurile oraşului. M-ai dus în locul acela, cafeneaua în care se vindeau viermii. Era ca o bursă de valori, mi-ai zis, unde preţul viermilor cădea şi se ridica, cinci centime, zece centime. Puteai să te ruinezi sau să faci o avere. Ţi-aduci aminte?
— Da.
— Hai să ne întoarcem spre casă, se lasă răcoarea.
— Marii hoţi de buzunare se nasc cu degetul arătător şi cel mijlociu aproape de aceeaşi lungime. Nu trebuie să-şi bage mâna aşa de adânc într-un buzunar. Marea diferenţă pe care o face un centimetru.
Se îndreaptă spre casă, pe sub copaci.
— Cine ţi-a tăiat degetele?
— Au găsit o femeie s-o facă. S-au gândit că ar fi mai usturător. Au adus-o pe una dintre infirmierele lor. Încheieturile mâinilor mele legate de picioarele mesei. După ce mi-au tăiat policarele, mâinile mi s-au scurs afară din cătuşe, lipsite de vlagă. Ca o dorinţă pusă în vis. Dar omul care o chemase, el era de fapt răspunzător — el era capul. Ranuccio Tommasoni. Ea n-avea nici o vină, nu ştia nimic despre mine, numele sau naţionalitatea sau ce anume făcusem.
Când intrară în casă, pacientul englez striga. Hana se desprinse de Caravaggio, iar el o privi urcând scările în goană, tenişii ei fulgerând prin aer pe când suia şi cotea brusc o dată cu balustrada.
Vocea inunda coridoarele. Caravaggio intră în bucătărie, rupse o bucată de pâine şi o urmă pe Hana sus pe scări. Pe măsură ce se apropia de cameră, strigătele deveneau mai disperate. Când intră în dormitor, englezul se holba la un câine — capul câinelui dat puţin pe spate, ca şi cum ar fi fost buimăcit de ţipete. Hana se întoarse spre Caravaggio şi zâmbi.
— N-am mai văzut un câine de ani de zile. Tot războiul n-am văzut un câine.
Se ghemui şi luă în braţe animalul, mirosindu-i blana şi, în ea, aroma ierburilor de pe deal. Îl împinse pe câine spre Caravaggio, care îi întindea colţul de la pâine. În acel moment englezul dădu cu ochii de Caravaggio şi împietri cu gura căscată. Trebuie să i se fi părut că acel câine — acum ascuns în spatele Hanei — se prefăcuse într-un om. Caravaggio luă animalul în braţe şi părăsi odaia.
M-am tot gândit, spuse pacientul englez, şi cred că asta trebuie să fie camera lui Poliziano. Vila asta în care suntem trebuie să fi fost a lui. După apa care ţâşneşte din zid, fântâna aceea străveche. Este o încăpere celebră. Aici se întâlneau cu toţii.
A fost spital, spuse ea încet. Şi înainte, cu mult înalte, o mănăstire de măicuţe. Apoi au ocupat-o soldaţii.
Eu cred că e fosta vilă Bruscoli. Poliziano — marele Protejat al lui Lorenzo. Mă refer la anul 1483. La Florenţa, în biserica Santa Trinita, poţi vedea o pictură a familiei Medici, cu Poliziano în prim plan, purtând o mantie roşie. Un bărbat eminent, teribil. Un geniu care a avansat în societate prin propriile sale forţe.
Trecuse de mult miezul nopţii, iar el era din nou treaz.
Bine, povesteşte-mi, gândi ea, du-mă undeva. Cu mintea încă la mâinile lui Caravaggio. Caravaggio, care acum probabil hrănea câinele vagabond în bucătăria vilei Bruscoli, dacă ăsta-i era numele.
Era o viaţă turbulentă. Pumnale şi politică şi pălării-tricorn şi ciorapi căptuşiţi de coloniali şi peruci. Peruci de mătase! Sigur, Savonarola a apărut mai târziu, dar nu cu mult, şi, o dată cu el, s-a aprins Rugul Deşertăciunilor. Poliziano l-a tradus pe Homer. A scris un poem celebru pentru Simonetta Vespucci, o ştii?
Nu, spuse Hana râzând.
Sunt portrete de-ale ei prin toată Florenţa. A murit de tuberculoză la douăzeci şi trei de ani. El a făcut-o celebră, cu ale sale Stanze per la Giostra[12], iar apoi Botticelli a pictat scene din ele. Leonardo a pictat scene din ele. Poliziano ţinea prelegeri în fiecare zi, două ore în latină dimineaţa, două ore în greacă după-amiaza. Avea un prieten numit Pico della Mirandola, un avid om de societate care s-a convertit subit şi i s-a alăturat lui Savonarola.
Asta era porecla mea pe când eram copil. Pico.
Da, cred că multe s-au întâmplat pe aici. Fântâna asta din perete. Pico şi Lorenzo şi Poliziano şi tânărul Michelangelo, ţineau într-o mână lumea nouă şi în cealaltă lumea veche. Pentru bibliotecă vânaseră până-n pânzele albe ultimele patru cărţi ale lui Cicero. Importaseră o girafa, un rinocer, o pasăre dodo. Toscanelli întocmise hărţi ale lumii pe baza scrisorilor pe care le schimbase cu diverşi negustori. Stăteau în camera asta, alături de un bust al lui Platon, şi discutau noaptea întreagă.
Şi apoi s-a înălţat strigătul lui Savonarola pe străzi: Căinţă! Soseşte potopul! Şi totul a fost nimicit — libera voinţă, dorinţa de a fi elegant, faima, dreptul de a-l venera pe Platon pe lângă Cristos. Şi s-au aprins focurile — au ars perucile, cărţile, pieile de animale, hărţile. După mai mult de patru sute de ani au deschis mormintele. Oasele lui Pico se păstraseră. Ale lui Poliziano se făcuseră pulbere. Hana ascultă în timp ce englezul întoarce paginile caietului de însemnări şi citeşte notiţele lipite acolo din alte cărţi — despre hărţi celebre mistuite de flăcări şi despre arderea statuii lui Platon, a cărei marmură se cojise în foc, despre loviturile date cunoaşterii, ca nişte fisuri al căror ecou sec biciuie valea, în timp ce Poliziano stă pe culmile înverzite adulmecând viitorul. Pico, şi el pe undeva pe acolo, jos în celula sa cenuşie, privindu-le pe toate cu cel de-al treilea ochi, al mântuirii şi speranţei.
Turnă nişte apă într-o strachină, pentru câine. O corcitură bătrână, mai bătrân decât războiul.
Se aşeză cu carafa de vin pe care călugării din mănăstire i-o dăduseră Hanei. Era casa Hanei, iar el umbla cu grijă, fără a muta nimic din loc. Observase lumea creată de ea, măruntele flori sălbatice, micile daruri pe care şi le făcea singură. Chiar şi în grădina năpădită de buruieni descoperea câte un metru pătrat în care iarba era tăiată cu foarfecă ei de infirmieră. Dacă ar fi fost mai tânăr, s-ar fi îndrăgostit de toate acestea.
Nu mai era tânăr. Oare ea cum îl vedea? Cu rănile, cu tulburarea lui, cu buclele cenuşii acoperindu-i gâtul, la spate. Niciodată nu-şi închipuise că ar fi un om care să lase o impresie clară de vârstă şi cunoaştere. Cu toţii îmbătrâniseră, dar el încă nu simţea că are înţelepciunea care venea o dată cu anii.
Se lăsă pe vine să privească câinele cum bea şi îşi găsi echilibrul prea târziu, apucându-se de masă, răsturnând carafa de vin.
Numele tău este David Caravaggio, nu-i aşa?
Îl legaseră în cătuşe de picioarele groase ale unei mese de stejar. La un moment dat se ridicase cu masa în braţe, cu sângele ţâşnind din mâna stângă şi încercase să fugă cu ea pe uşa îngustă şi se prăbuşise. Femeia se oprise, scuipând cuţitul din mână, refuzând să mai taie. Sertarul de la masă alunecase afară şi îi căzuse pe piept cu tot ce conţi, nea, iar el se gândise că poate era pe acolo un pistol pe care l-ar fi putut folosi. Apoi Ranuccio Tommasoni ridicase lama de pe jos şi se îndreptase spre el. Caravaggio, aşa-i? Încă nu era sigur.
Cum stătea întins acolo, sub masă, sângele de la mâini i se scurgea peste faţă, şi deodată gândi clar şi trase o cătuşă de pe piciorul mesei răsturnate, azvârlind scaunul mai încolo ca să-şi înece durerea şi apoi aplecându-se spre stânga, ca să-şi elibereze şi cealaltă mână. Sânge peste tot. Mâinile lui, deja neputincioase. Luni în şir după aceea se surprinsese privind numai degetele mari ale oamenilor, ca şi cum ceea ce păţise îl schimbase numai prin a-i provoca invidie. De fapt întâmplarea îl îmbătrânise, ca şi cum, în timpul acelei nopţi în care fusese legat de acea masă, turnaseră în el o soluţie care-l încetinise.
Se ridică ameţit deasupra câinelui, deasupra mesei scăldate în vin roşu. Două santinele, femeia, Tommasoni, telefoanele sunând, sunând, întrerupându-l pe Tommasoni, care punea jos lama, şoptea caustic Mă scuzaţi şi ridica receptorul cu mâna însângerată şi asculta. Nu credea că spusese nimic important pentru ei. Dar îi dăduseră drumul, deci e posibil să se fi înşelat.
Apoi o pornise pe Via di Santo Spirito, către singurul loc pe care îl ascunsese în mintea sa. Trecu pe lângă biserica lui Brunelleschi spre biblioteca Institutului German, unde ştia o anumită persoană care avea să-l îngrijească. Brusc, îşi dădu seama că acesta era motivul pentru care îl lăsaseră liber. Dându-i drumul să plece l-ar fi înşelat, l-ar fi făcut să-şi dezvăluie contactul. O coti pe o stradă lăturalnică, fără să se uite în urmă nici măcar o dată. Îşi dorea să găsească un foc aprins pe stradă, să-şi oblojească rănile, să le ţină în aburii de la un cazan cu smoală lăsând fumul negru să le învăluie. Se afla pe podul Santa Trinit. Nu era nici o mişcare în jur, nici un fel de trafic, ceea ce îl surprinse. Se aşeză pe balustrada netedă a podului, apoi se întinse pe spate. Nici un sunet. Mai înainte, pe când cutreiera străzile cu mâinile în buzunarele umede, fusese un trafic dement de tancuri şi maşini militare.
Cum stătea întins acolo, podul minat explodă, iar el fu azvârlit în aer şi apoi căzu ca o fărâmă de apocalipsă. Îşi deschise ochii şi zări alături un cap gigantic. Respiră, şi pieptul i se umplu cu apă. Era dedesubt. Lângă el se afla un cap bărbos, în albia săracă a râului Arno. Se întinse spre el, dar nu putu nici măcar să-l atingă. Lumina se revărsa în râu. Înotă spre suprafaţa apei, pe care pluteau flăcări.
Când i-a spus Hanei povestea puţin mai târziu în seara aceea, ea a zis:
— Au încetat să te tortureze pentru că veneau aliaţii. Germanii părăseau oraşul, aruncând în aer podurile după ce le treceau.
— Nu ştiu. Poate că le-am spus tot ce ştiam. Al cui cap era acela? Telefonul suna întruna în camera aia. Făceau linişte şi omul se îndepărta de mine, şi toţi îl priveau vorbind la telefon, ascultând tăcerea celeilalte voci, pe care noi n-o puteam auzi. A cui voce? Al cui cap?
— Erau pe cale să se retragă, David.
Deschide Ultimul mohican La pagina albă din spate şi începe să scrie pe ea.
Este un tip numit Caravaggio, un prieten de-al lui tata. L-am iubit întotdeauna. E mai în vârstă decât mine, are cam patruzeci şi cinci de ani, cred. Se află într-o perioadă de întuneric, nu are deloc încredere. Nu ştiu de ce, dar sunt ocrotită de acest prieten al tatălui meu.
Închide cartea şi apoi merge în bibliotecă şi o ascunde pe unul dintre rafturile de sus.
Englezul dormea, respirând pe gură, cum respira întotdeauna, treaz sau în somn. Ea se ridică de pe scaun şi îi desprinse uşor lumânarea aprinsă pe care o ţinea în mâini. Se duse la fereastră şi o stinse acolo, ca fumul si iasă din cameră. Fetei nu-i plăcea cum stătea el acolo, întins cu o lumânare în mâini, imitând în derâdere poziţia unui mort, cu ceara picurându-i neobservată pe încheietura mâinii. Ca şi cum s-ar fi pregătit, ca şi cum şi-ar fi dorit să alunece în propria sa moarte, mimându-i aerul şi lumina,
Rămase lângă fereastră şi degetele ei apucară părul din cap într-o încleştare strânsă, smulgându-l. Pe întuneric, în orice nuanţă a luminii după apusul soarelui, îţi poţi tăia o venă şi sângele e negru.
Simţi nevoia să iasă din cameră. Dintr-o dată se simţea închisă într-un loc prea strâmt, îi dispăruse toată oboseala. Traversă repede coridorul şi coborî în salturi scările şi ieşi pe terasa vilei, apoi privi în sus, ca şi cum ar fi încercat să desluşească silueta fetei de care se depărtase. Se întoarse înăuntru. Împinse uşa umflată, înţepenită, şi intră în bibliotecă şi apoi desfăcu scândurile fixate pe uşile de sticlă din capătul îndepărtat al camerei, deschizându-le, lăsând să intre aerul nopţii. Unde era Caravaggio, nu ştia. Pleca aproape în fiecare seară acum, de obicei întorcându-se cu câteva ore înainte de răsăritul soarelui. În orice caz, nu era nici urmă de el prin jur.
Ea înhaţă pânza cenuşie care acoperea pianul şi o porni spre un colţ al camerei trăgând-o după ea, un giulgiu întortocheat, un năvod cu peşte.
Nici o luminiţă. Auzi un muget îndepărtat de tunet.
Stătea în picioare în faţa pianului. Fără a privi în jos, îşi coborî mâinile şi începu să cânte, numai acordurile de bază, reducând melodia la un schelet. Făcea câte o pauză după fiecare set de note, ca şi cum şi-ar fi scos mâinile din apă să vadă ce prinsese, apoi continua, aşezând oasele melodiei. Îşi încetini şi mai mult mişcările degetelor. Se uita în jos când doi bărbaţi se strecurară înăuntru pe uşile de sticlă şi îşi aşezară puştile pe un capăt al pianului şi rămaseră în picioare înaintea ei. Notele muzicale încă plutind în aerul camerei preschimbate.
Cu mâinile pe lângă corp, un picior gol pe pedala de bas, continuând cântecul învăţat de la mama ei, pe care îl exersa pe orice suprafaţă, o masă de la bucătărie, un perete în timp ce urca scările, propriul pat înainte de a adormi. Nu avuseseră pian. Ea mergea la centrul cultural în fiecare sâmbătă dimineaţa şi cânta acolo, dar exersa toată săptămâna pe oriunde se afla învăţând notele poroase pe care mama ei le desenase cu creta pe masa de la bucătărie şi le ştersese apoi, puţin mai încolo. Asta era prima dată când cânta la pianul din vilă, chiar dacă se afla deja de trei luni acolo, ochiul ei întrezărindu-i silueta încă din prima zi prin uşile de sticlă. În Canada pianele aveau nevoie de apă. Deschideai capacul şi lăsai înăuntru, în spate, un pahar plin cu apă şi, după o lună, paharul era gol. Tatăl ei îi povestise despre piticii care beau numai Prin piane, nicicând prin baruri. Nu-l crezuse niciodată, dar la început se gândise că ar putea fi nişte şoricei.
Sclipirea unui fulger peste vale, furtuna pândise întreaga seară, şi ea văzu că unul dintre bărbaţi era un sikh[13]. Acum se opri şi zâmbi, oarecum uimită, uşurată oricum, Panorama de lumină din spatele lor fusese aşa de scurtă încât nu zărise decât o străfulgerare a turbanului lui şi a puştilor umede, lucioase. Capacul pianului fusese luat şi folosit ca masă de spital cu câteva luni înainte, aşa încât puştile lor erau aşezate pe capătul îndepărtat al canalului în care se aflau notele muzicale. Pacientul englez ar fi putut să le identifice armele. La naiba. Era înconjurată de străini. Nici măcar vreun italian pur. O poveste de dragoste într-o vilă. Ce-ar fi gândit Poliziano despre acest tablou din 1945, doi bărbaţi şi o femeie privindu-se peste un pian şi războiul aproape sfârşit şi puştile cu luciul lor umed de câte ori fulgerul se strecura în odaie, inundând totul cu umbre şi culori, aşa cum făcea acum o dată la fiecare jumătate de minut, şi tunetul trosnind peste întreaga vale şi muzica antifonică, apăsarea clapelor, Când îmi scot iubiţica la cină…
Ştiţi cuvintele?
Nici o mişcare dinspre ei. Ea lăsă acordurile de bază şi-şi dezlănţui degetele într-o melodie complexă, eliberând ceea ce reţinuse până acum, nuanţele de jazz care despicau note şi dezvăluiau noi unghiuri în sâmburele melodiei.
Când îmi scot iubiţica la cină
Toţi băieţii au ciudă pe mine.
Aşa că n-o duc niciodată pe unde merge gaşca
Când îmi scot iubiţica la cină.
Hainele lor ude în timp ce-o priveau, de câte ori fulgerul sosea în odaie printre ei, mâinile ei cântând acum împotriva şi înlăuntrul fulgerului şi tunetului, opunându-li-se, umplând întunericul dintre lumini. Faţa ei aşa de concentrată încât ştiau că erau invizibili pentru ea, pentru creierul ei care se chinuia să-şi amintească mâna mamei ei rupând o bucată de ziar şi udând-o sub robinetul de la bucătărie şi folosind-o ca să şteargă de pe masă notele pălite, şotronul de acorduri. După care se ducea la lecţia ei săptămânală de la centrul cultural, unde cânta, cu picioarele încă neputând ajunge la pedale dacă stătea aşezată pe scaun, aşa că prefera să stea în picioare, cu sandaua uşurică de vară pe pedala stângă şi cu metronomul ticăind.
Nu voia să sfârşească toate acestea. Să renunţe la aceste cuvinte dintr-un vechi cântec. Vedea locurile unde se duceau, unde gaşca nu mergea niciodată, pline de flori de aspidistra. Îşi ridică privirea şi dădu din cap către ei, un semn că se va opri acum din cântat.
Caravaggio nu văzu toate acestea. Când se întoarse o găsi pe Hana în bucătărie împreună cu cei doi soldaţi dintr-o unitate de geniu, făcând sandvişuri.
Gelato (it.) — îngheţată.
Trompe l’oeil — pictură sau ornament oferind o iluzie convingătoare a realităţii.
Wurlitzer — pian electric.
Alfresco (it.) — la rece.
A cappella (it.) — în doi timpi.
Beladona — medicament făcut din frunze şi rădăcini de mătrăgună.
Scarlet Pimpernel — Macul Roşu; roman de aventuri scris de baroana Orczy în 1905; eroul este un tânăr aristocrat englez al cărui sigiliu, pe un inel, este un mac înflorit.
Stanze per la Giostra (it.) — Strofe asupra unui Turnir.
Sikh — membru al unei secte mistice apărute în secolul al XVl-lea în urma contactului dintre hinduism şi islam; această religie predică monoteismul şi respinge autoritatea Vedelor.